Subiectul este foarte sensibil: au fost mulţi, în România sau în Occident, care i-au considerat eroi pe aceşti fugari; conform legilor statului român ei erau, în acelaşi timp, hoţi şi trădători. Iată, în cele ce urmează, câteva astfel de istorii, cu final mai mult sau mai puţin fericit.
Un aviator şi două evadări
Primele evadări pe calea aerului au avut loc în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Câţiva aviatori români, dintre cei care luptau împotriva sovieticilor, au realizat că războiul era pierdut şi ţara va fi ocupată. Astfel, au decis să înceapă o viaţă nouă dincolo de graniţele regimurilor totalitare. Unul dintre ei a fost sergentul T.R. av. Nicolae Teodoru care, în luna iulie a anului 1943, a decolat de la Mariupol şi a aterizat în Cipru. Avionul său, un bombardier Junkers-88, a fost confiscat de Aliaţi pentru teste, iar astăzi este expus la Muzeul Aviaţiei din Dayton, Ohio. Este, de altfel, singurul avion românesc de luptă din anii celui de-Al Doilea Război Mondial care se mai păstrează (acestuia i se mai adaugă două avioane de şcoală – Fleet şi Nardi – conservate la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand”).
Prima fugă din România a lui Max Auschnitt
O altă fugă spectaculoasă a avut loc la 17 iunie 1944, când un avion militar de tipul Heinkel 111, aflat în înzestrarea armatei române, a decolat cu un ofiţer şi trei civili la bord şi s-a îndreptat spre Cipru. Ofiţerul, în acelaşi timp pilot al avionului, era Matei Ghica Cantacuzino, iar însoţitorii săi erau Max Auschnitt, unul dintre marii industriaşi ai ţării, Alexandru Racotă, funcţionar al Societăţii de Telefoane, şi Radu Hurmuzescu, şef de lucrări la Politehnica din Bucureşti.
Căpitanul av. Matei Ghica Cantacuzino era încadrat, la acea dată, în Escadrila 78 Bombardament din Flotila 1 Bombardament (Braşov). Această escadrilă se afla la Ianca, cu nouă avioane care erau dispersate pe izlazul de la marginea localităţii, izlaz transformat în aerodrom de bază. Misiunea subunităţii aeriene era aceea de a bombarda poziţiile sovietice din nordul Moldovei, la cererea trupelor româno-germane din linia întâi.
Plănuită, probabil de mai mult timp, evadarea nu a fost posibilă până la 15 iunie. Motivul era simplu: pe acelaşi aerodrom de lângă Ianca se aflaseră şi avioanele Flotilei 3 Vânătoare. Alarmate, avioanele de vânătoare ar fi prins din urmă bombardierul şi l-ar fi doborât.
„Cei din maşină sar cu valizele în mână şi, pe dinapoi, se urcă în avion”
Avionul cu care Matei Ghica Cantacuzino a hotărât să dezerteze era Heinkel-ul 111 înmatriculat cu numărul 55. Era, de fapt, chiar avionul care îi fusese repartizat pentru misiuni de luptă. În dimineaţa zilei de 17 iunie a venit la aerodrom şi, sub pretextul că motoarele nu funcţionau prea bine, i-a cerut unui maistru să-i facă o verificare amănunţită. Maistrul s-a conformat şi l-a asigurat că totul era în regulă.
În jurul orei 12:00 s-a repezit la locuinţa sa din satul Ianca, unde era încartiruit, s-a îmbrăcat în haine civile şi a plecat din casă în grabă cu o valiză. A mers spre postul de control de la drumul care ducea la Şuţeşti şi a anunţat că aşteaptă trei prieteni care vor veni cu maşina peste vreo jumătate de ceas. Aceşti prieteni erau, de fapt, cei cu care urma să plece şi care îşi petrecuseră noaptea în apropiere, la conacul lui Constantin Şuţu. Pe vremuri, Ghica şi Şuţu se împrieteniseră, amândoi fiind aviatori amatori...
A ajuns apoi pe aerodrom la ora 12:30, exact când ceilalţi ofiţeri şi subofiţeri mergeau la popotă pentru masa de prânz. Cum bătea la ochi să rămână singur pe aerodrom, le-a spus camarazilor că aştepta ordine de la eşalonul superior să plece la Focşani într-o misiune specială.
Ceea ce urmează pare scenariu de film poliţist. Cu un aer degajat, Mihai Ghica s-a întâlnit cu cei trei amici la ora 13:00. I-a interzis santinelei să-i legitimeze şi i-a luat cu el. Au plecat cu două maşini. În prima era Ghica şi militarul care îi era şofer, iar în cea de-a doua erau proaspăt sosiţii Auschnitt, Racotă şi Hurmuzescu. Dacă s-ar fi aplicat just regulamentul, totul s-ar fi oprit aici. Soldatul aflat în post nu avea altceva de făcut decât să pună mâna pe telefon şi să anunţe ofiţerul de serviciu. Numai că, intimidat, soldatul a rămas fără reacţie.
Cele două maşini au ajuns în sat şi au rămas în aşteptare aproape o oră. La un moment dat, Ghica i-a cerut şoferului să-l ducă la avion. Acolo i-a găsit pe cei doi soldaţi-mecanici: armurierul şi motoristul (ordinul era ca atunci când piloţii sunt la masă, avioanele să fie păzite de mecanici). Şi-a atârnat un aparat foto de gât şi le-a spus soldaţilor că îi vin nişte prieteni să se fotografieze cu avionul. Apoi le-a cerut să se urce pe avion şi să dea jos husele de pe el, nu înainte de a-şi trimite şoferul să aducă şi cealaltă maşină. „Soldaţii l-au ascultat şi au procedat la deshusarea avionului, în timp ce el, hoţeşte, a ridicat calele de la roţi, le-a pus în avion şi apoi s-a urcat sus, la postul de pilotaj şi a dat drumul la ambele motoare odată, spre surprinderea soldatului mecanic”.
