Anania ne-a făcut diabolici, promotori ai sălbăticiei şi nesimţirii. Mi s-a părut o judecată diavolească. Ca să nu cad în păcat, m-am uitat în predica ţinută credincioşilor de la Nicula. Şi-apoi, pe alte declaraţii din ultima vreme ale arhiepiscopului. M-am întors la aceeaşi concluzie: că diavolul e cel ce împinge la ocară. Ca să nu cad în derizoriu, m-am gândit să şi argumentez. Iar eu cred aşa: Că vorba trimisului divin e bună, blândă şi-nţeleaptă. Ea rosteşte mustrările cele mai aprige cu tonul chibzuinţei, copleşindu-ţi sufletul de o caldă mângâiere care-ţi arată ţie, păcătosului, calea simplă şi săracă a lumii. Bunătatea, nu râvna şi nici îndârjirea potrivnică te fac mai bun. Căldura, afecţiunea, cumpătarea, mila şi îndurarea fac mai multe minuni decât orice perdaf înjositor. De ce, totuşi, tonul acesta e foarte rar în predicile din bisericile noastre?

Răspunsul poate explica un aparent paradox. Biserica e pe primul loc în sondaje deşi majoritatea enoriaşilor nu ajung la biserică decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. Iar atunci, cu excepţia unor figuri evlavioase, păcătoşii îndură cu stoicism obiceiurile popeşti. Fumăraia, cădelniţatul ostentativ, bruiajul sonor al celor plesnind de bunăstare sub sutanele lor sordide, pupatul făţarnic de mâini, închinatul amplu şi alte artificii care nu spun nimic, de fapt, despre Dumnezeu, transformă enoriaşii în nişte figurine caraghioase, fără duh, gâtuite, transpirate, gata să se scurgă pe uşa bisericii mai abitir ca lumânările din sfeşnic... Adunările menite să pecetluiească simbolic legătura omului cu divinitatea devin un infernal iarmaroc. Au şi o premisă pe măsură, de vreme ce întâia pretenţie către sărmanii enoriaşi e să bage sub patrafir ochiul dracului... N-am auzit un preot care, primind banii de cununie, să cheme la el mirele şi mireasa şi, în afara riturilor de împărtăşanie, spovedanie şi alte miruiri mai greu de înţeles, să le spună o vorbă bună pentru calea pe care au pornit. Tot ce auzim de la preoţii noştri sunt refrene biblice nazalizate aiuritor pe lângă care strădania ascultării pare ea însăşi o penitenţă.

Dacă din întâmplare vreo faţă bisericească şi-ar arunca privirea peste rândurile de mai sus, ar zice fără îndoială că nu-s dusă la biserică şi trebuie neîntârziat să fiu întoarsă pe calea Domnului. Ce păcat! Să nu vezi bârna din ochii tăi... Să nu-ţi pui întrebări, să nu ai aplecări asupra ta, să nu judeci chiar şi de ce există rătăciri. Un preot despre care satul întreg ştie că e un gagicar notoriu sau un făcător de avere se spală de remuşcări spunând credincioşilor că toţi suntem păcătoşi. De fapt, chiar acesta e un păcat: să pretinzi ca, aruncând anatema asupra tuturor, păcatele tale să fie trecute cu vederea. A propovădui după modelul fă ce zice, nu ce face popa, îmi pare cea dintâi treaptă a necredinţei.

Plecând de la iluzia că vocaţia sau harul se confirmă prin studii teologice, mulţi popi pretind, de altfel, supuşenie şi smerenie în mod gratuit în faţa patrafirului. Astfel de confuzii nu sunt singulare. Una perpetuată instituţional este cea din sondajele de opinie despre care aminteam mai sus. Biserica este întotdeauna pe primul loc la capitolul încredere. O aşează acolo chiar şi cei care nu merg la biserică. Rezultatul e, desigur, convenabil unei tagme care atunci când construieşte biserică Domnului se îngrijeşte de fapt nu de sufletul credincioşilor, ci de adunatul banilor pentru ziduri pământeşti. Dacă ar fi întrebaţi în cine au mai mare încredere: în preşedinte, în premier, în parlamentari sau în Dumnezeu, oamenii ar începe să facă o distincţie între instituţia bisericii şi simbolistica ei religioasă. Căci biserica, aşa cum apare ea în Biblie, nu e nici cărămida plătită de vreun politician în satul natal ca să-şi mai spele păcatele, nici crucea pusă de popă din banii babelor cucernice. Biserica e casa lui Dumnezeu construită oriunde, dar mai ales în sufletul nostru.

Că preoţii se cred o castă privilegiată reiese şi din reacţia pe care au avut-o când s-a cerut analizarea dosarelor de Securitate ale candidaţilor la scaunul patriarhal. Bartolomeu Anania a declarat, cu multă bunăvoinţă, altfel, că e bine să se ştie dacă unii au colaborat sau nu, dar mărturisirea să se facă în Sinod. Cu alte cuvinte, să nu ştie enoriaşii. Pe ei trebuie să-i ţinem departe de păcatele lumeşti ale celor care predică lepădarea de păcat. Dar nu colaborarea cu Securitatea e un păcat, ci prefăcătoria, lucratul pe ascuns, ipocrizia, făţărnicia de acum a celor care vor să ne predice în continuare curăţenia morală. Ce le lipseşte preoţilor? Umilinţa... Când voi vedea la spovedanie un preot câindu-se în faţa credinciosului de propriile păcate, atunci voi şti că pe acela Dumnezeu l-a uns ca să ne arate calea. Pănă atunci, mă rog să nu fiu pusă pe rug pentru blasfemie şi nici bătută-n stinghie ca la Tanacu.

Cine sunt eu să vorbesc în felul acesta? Un păcătos care-l caută pe Dumnezeu în suflet. Şi uneori Îl şi găseşte...

Liana Pătraş