Disputa e o premisă a evoluţiei şi, chiar dacă ne-am săturat să privim în direct îmbrâncelile gregare ale politicienilor aţipiţi în Parlament, dar treziţi brusc în studiourile televiziunii, ciondăneala lor are un efect benefic. Ne face să înţelegem miza scandalurilor publice şi, dacă avem suficientă iscusinţă în ale privitului, să mai şi pricepem care sunt jocurile, cine trage sforile, cine pe cine mânuieşte, încotro ne îndreptăm şi, mai ales, dacă putem să îndreptăm noi înşine direcţia de mers. Atunci când certurile sunt în interiorul breselei, ele par fireşti şi necesare. Când gâlceava e între exponenţi ai unor bresle diferite, dar complementare, ea nu e doar ineficientă, ci şi extrem de periculoasă.

De la întâlnirea preşedintelui cu intelectualii la Neptun, s-a iscat o ridicolă dispută între câţiva dintre participanţii la discuţie şi reprezentanţi ai gazetarilor. Stârnit de replica lui Gabriel Liiceanu la Realitatea TV, conform căreia domnia sa, ca invitat, nu are a da socoteală de mersul cu avionul pe bani publici la o discuţie cu şeful statului, preşedintele Clubului Român de Presă, Cristian Tudor Popescu, publică în Gândul un text denigrator, numit De ce ziaristul nu e intelectual. Articolul e o băşcălie indirectă la adresa filosofului şi a percepţiei pe care şeful CRP crede că ar avea-o acesta asupra lumii intelectuale din care face parte. Textul e construit cu mijloace ale autoironiei, ce sfârşesc într-o apoteotică persiflare: Cred că plec din gazetărie, îmi pun în CV că am avut şi eu câteva întâlniri „de lucru” ca invitat al d-lui preşedinte Băsescu şi mă înscriu la intelectuali. Acestei atitudini batjocoritoare, dar şi altor ziarişti care au reclamat organizarea întâlnirii, le răspunde Andrei Pleşu în ultimul număr al revistei Dilema Veche cu un articol sugestiv încă din titlu: Noi tipuri de infracţiune. Andrei Pleşu nu are discursul plin de încrâncenare al lui Cristian Tudor Popescu, dar e vădit scos din ţâţâni de vreme ce resimte tonul acuzaţiilor aduse ca fiind comparabil unei condamnări pentru fapte penale. Şi pentru a "proba" învinuirile gazetarilor, Andrei Pleşu mărturiseşte cu o graţioasă zeflemea întâlnirile trecute şi viitoare cu oameni de seamă asupra cărora nu consideră că trebuie a da cuiva socoteală. În lanţul replicilor cu tâlc intervine Pavel Lucescu de la Cotidianul, punctând Ceea ce nu-nţelege Liiceanu&CO. Anume, că există o tânără generaţie care se dezvoltă intelectual gândind altfel, internautic, şi care are dreptul să se exprime în egală măsură precum intelectualitatea clasicizată în mărci de renume.

Ideile sunt bune, discursurile magistrale, disputa, însă, e ridicolă. Ea este şi de o parte, şi de cealaltă, expresia unei frustrări nerostite şi, mai grav, nerecunoscute: frustrarea neimplicării. Pentru jurnalişti e mai apăsătoare decât pentru intelectuali, dar e mai puţin vinovată. E apăsătoare pentru că e resimţită zilnic, ori de câte ori preşedintele refuză replici, discuţii, interviuri în presa română, făcând anunţurile relevante în presa străină. Dar e vinovată pentru intelectuali, fiindcă implicarea vine târziu, când privim cu toţii tâmp efectele unei crize absurde ce-a dus la suspendarea preşedintelui. Am profunda convingere că dacă în mandatul Năstase intelectualii ar fi fost mai implicaţi în viaţa publică şi ar fi luat din timp atitudini vizibile şi radicale împotriva derapajelor de atunci, schimbarea din decembrie 2004 nu ar fi fost atât de fragilă şi nu am fi ajuns în situaţia penibilă în care ne aflăm. Între paranteze fie spus, asta nu face comportamentul de atunci al unora dintre jurnalişti mai puţin vinovat.

Privită de pe margine, gâlceava înţelepţilor e ridicolă. Din interior, o resimt însă ca fiind periculoasă. Ea riscă să degenereze într-o luptă a orgoliilor în care, orbiţi de meşteşugul ironiilor, înţelepţii vor uita că, de fapt, şi Dan Voiculescu îşi spune intelectual şi că, împreună cu Viorel Hrebenciuc şi alţi intelectuali de teapa sa, pun după capul lor... ţara la cale.

Liana Pătraş