Muammar Gaddafi, liderul poporului a cărui voce nu a fost auzită niciodată

În 1942, la Syrte, într-o regiune deşertică din Libia, se naşte  Muammar Gaddafi, fiul cel mai mic al unei familii de beduini, care l-a crescut în respectul tradiţiei islamice. Devenit student, Gaddafi face pasiune pentru liderul egiptean Nasser şi este dat afară din universitate din cauza activităţii sale politice.

"Întreaga sa existenţă a fost dominată de o singură preocupare: să spele afrontul prezenţei coloniale pe pământurile arabe. admirator fervent al liderului egiptean Nasser, a luat pe cont propriu dimensiunea naţionalistă a nasserismului. Şi a judecat, desigur, întotdeauna, statul evreu ca fiind unul ilegitim, văzând în el o reminiscenţă o ocupaţiilor coloniale", scrie Francois Burgat . "Obsesia sa perpetuă a fost reunificarea lumii arabe, fragmentată de colonizare. A renunţat, în urma eşecurilor repetate (toate formele de asociere pe care le-a propus Egiptului , Siriei sau Tunisiei au fost respinse), pentru a îmbrăţişa, în anii 90, conceptul Uniunii Africane, e care o doreşte cvasi-federală. Eşecurile nu l-au oprit niciodată", spune Jean-Francois Daguzan, citat de Courrier International.

În 1963 Gaddafi, când intră la Academia Militară din Benghazi, are deja ambiţia de a îndepărta regimul monarhic pro-occidental libian. Ocazia se iveşte pe 1 septembrie 1969, când, în urma unei lovituri de stat, este îndepărat regele Idris I. Libia este proclamată republică în aceeaşi zi, iar căpitanul Gaddafi se proclamă colonel.

"Revoluţia albă" aduce la putere tineri militari progresişti, modernişti, capabili să transforme fosta colonie italiană, binecuvântată cu importante rezerve petroliere, într-un paradis mediteraneean. Conduşi de Gaddafi, aceşti militari au fost un coşmar pentru poporul libian, scrie rue89.com.

Libia sub Gaddafi a cunoscut mai multe faze. A fost epoca socialismului arab, a la Nasser, apoi, în anii 70, a avut loc transformarea ţării în Jamahiriya (nume dat prin constituţie Libiei, un joc de cuvinte care înseamnă că puterea îi aparţine poporului) arabă şi socialistă, un fel de depăşire a statului în versiune Gaddafi, în care puterea era transferată în mâinile Comitetelor Revoluţionare, o democraţie directă care era prezentată cu mândrie vizitatorilor străini.

Intelectuali, diplomaţi şi jurnalişti din lumea întreagă au sucombat farmecului Jamahiriyei. Un ambasador francez îşi trimitea soţia să ia ceaiul în cortul lui Gaddafi în fiecare săptămână, pentru a se lăuda apoi la Paris. Simpaticul colonel îşi crease o imagine de feminist cu "amazoanele" lui, gărzile de corp feminine care îl însoţeau în străinătate.

Gadaffi îşi scrie "Cartea Verde", care conţine soluţia la problema democraţiei: autoritatea poporului, soluţia la problema economică: socialismul, şi "a treia teorie universală", care ar fi trebui să fie o alternativă la lumea sovietică şi la cea occidentală.

Animat de acesată doctrină şi de miliardele de petrodolari, Gaddafi devine progresiv megaloman şi ambiţios şi începe să se prezinte drept lider al unei noi revoluţii mondiale. Liderul libian începe să finanţeze terorismul în Orientul Mijlociu, în Africa şi în Europa.

IRA, ETA sau Brigăzile roşii, rare sunt organizaţiile care se întorc cu buzunarele goale de la Tripoli.  Atentatele comise cu susţinerea lui Gadadfi merg prea departe, iar în 1986 americanii bombardează Tripoli, ceea ce nu îl opreşte pe liderul libian. Doi ani mai târziu un avion al companiei PanAm explodează deasupra localităţii Lockerbie, în Scoţia (270 de morţi), iar un avion al companiei franceze UTA se prăbuşeşete în deşertul nigerian (170 de morţi). Tripoli este acuzat, iar în 1992 ONU impune un sancţiuni, printre care şi embargoul pe instalaţiile petroliere. Acestea vor fi ridicate abia în 2003, când se pare că Gaddafi a reuşit să reînnoade firul cu occidentul.

Gaddafi promite să nu mai susţină terorismul şi semnează Tratatul de Neproliferare Nucleară, ceea ce îi deschide iarăşi porţile comerţului internaţional.

O nouă afacere complicată intervine între timp, cea  a infirmeierelor bulgăroaice, acuzate că ar fi contaminat intenţionat copii cu SIDA. Acestea sunt încarcerate, torturate şi condamnate la moarte şi sunt salvate doar printr-un puternic lobby internaţional. Dacă Gaddafi ar fi trebuit iarăşi să devină un paria pe plan internaţional, acest lucru nu se întâmplă, graţie petrolului. Liderul libian, care şi-a instalat cortul în ultimii ani în marile capitale ale lumii şi s-a pupat cu Berlusconi, Tony Blair sau Sarkozy mai are un as în mânecă: controlul imigraţiei clandestine spre Europa.

Ce s-a întâmplat însă cu cei cinci milioane de libieni în ultimii 40 de ani? Ei bine, ei nu s-au auzit, nu au fost actorii propriei istorii, în ciuda faptului că liderul lor a susţinut pe scena politică internaţională că poporul este cel care conduce ţara. Poporul libian nu a fost altceva decât carne de tun pentru experimentele sociale sau ale planurilor de război ale colonelulului care îl conducea, nu a fost luat în calcul niciodată nici de opinia publică internaţională, pentru care Libia s-a rezumat la un singur om şi la familia sa. Poliţia politică a lui Gaddafi funcţionează la fel de bine ca şi cea a prietenului său român, Nicolae Ceauşescu. Oamenii se tem să vorbească, le este teamă chiar şi de propriile familii, controlul comunicaţiilor este strict, iar presa nu difuzează informaţii împotriva regimului.

Este greu de crezut că protestatarii libieni vor rezista asaltului lui Gaddafi. Peste 200 de decese s-au înregistrat în ultima săptămână, iar baia de sânge se pare că abia izbucnşte. Protestatarii cer ajurorul puterilor internaţionale "Obama, este vorba despre oameni, nu despre petrol", scria pe o pancartă a demonstranţilor.

Într-un interviu acordat duminică seară pentru postul libian de televiziune, Saif al-Islam, fiul lui Gaddafi, a avertizat în legătură cu conspiraţiile care ar putea duce ţara către un război civil. "Vom lupta până la ultimul glonţ", a avertizat el. "Dacă toată lumea este înarmată, este răboi civil, ne vom ucide unii pe alţii", a adăugat el.
Ciocniri au izbucnit duminică seara la Tripoli, între manifestanţi pro şi antiguvernamentali. Anterior, protestele erau concentrate în al doilea oraş ca mărime al ţării, Benghazi.
Manifestanţii ar fi preluat controlul asupra Benghazi, după ce membrii ai armatei s-ar fi alăturat opoziţiei, au anunţat activişti în mesaje online.