Florin Şerban despre arestarea lui Papan: Dacă aş fi judecător, l-aş ierta

Florin Şerban spune o altă poveste despre Chilibar Papan, actorul fost-deţinut din "Eu când vreau să fluier, fluier": "S-a născut într-o familie de rromi surdo-muţi, cu 20 de ani în urmă. A crescut în Bucureşti, undeva în spatele Bulevardului Decebal, dincolo de blocuri, pe străzile pe care nu treci după ce se lasă întunericul, în curţile în care gardurile sunt smulse iarna şi puse pe foc. A crescut şi a trăit într-o lume în care e normal să NU mergi la şcoală, să NU mergi la slujbă în fiecare dimineaţă, să întorci capul şi să pleci ochii când vezi uniforma, căci ştii că ai făcut "ceva". Toate lucrurile astea au făcut parte din NORMALITATE şi din FIRESCUL lumii lui până la 17 ani".

"Justiţia e făcută de oameni, iar dreptatea împărţită de oameni. Dacă eu aş fi judecător şi mi-ar cădea să îl judec pe Papan şi dacă l-aş cunoaşte o pătrime din cât îl cunosc eu acum, l-aş ierta. Dar nu sunt judecător. Şi aş vrea să merg să promit judecătorului că în viaţa vieţilor lui nu o să mai facă", mai scrie Florin Şerban.

"Doi ani în celulă şi în dormitoare cu băieţi condamnaţi pentru tâlhărie, omor, viol. Apoi, către sfârşit vine cineva care face un curs de actorie şi Chilibar se ridica şi întreabă "Poate să joace şi un tigan în film?" "Da". Chilibar insistă: "Dar dacă nu ştie... ştiţi dumneavoastră...". Un altul îl întrerupe: "Zi bă că esti prost, mă... E analfabet de-ăla, domnu'. E Urs'". Râd toţi. "Da, poate şi dacă e ţigan şi dacă nu ştie carte." La sfârşitul cursului i se spune "Să stai cuminte, să nu faci prostii. Vreau să te iau în film, dar dacă intri la regim închis nu se poate. Înţelegi?" "Înţeleg." S-a uitat la mine fix şi îi tremura buza: "Da' de ce mă luaţi pe mine, domnu'?" "Fiindcă eşti talentat, ţi-a dat Dumnezeu talent." Râde... "Mie domnu', vă bateţi joc de mine?". Peste 4 luni filma la Topalu unul din cele importante roluri din film. Şi lucra cum nu i-a fost nimănui dat să vadă. Se scutura parca de tot şi intra în pielea personajului de parcă asta ar fi fost cel mai natural din lume. O explicaţie scurtă, câteva cuvinte şi întrebări, ezitarea: "Nu pot eu domnu' să fac asta, e prea greu" "Hai Papan…"şi gata. "Motor!". "Bravo Papan".

Apoi, peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. "Vreau să mai lucrăm împreună Papan. Vreau să scriu un film pentru tine." Mă priveşte: "Trebuie să zic ceva în film? Că, dacă trebuie, eu nu ştiu.... Acolo a mers că eram mut, dar altfel eu cam am emoţii". "Foarte bine că ai emoţii. Aşa şi trebuie. Dăcă nu ai emoţii nu e bine." Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. Cei de la Strada Film, au plătit pentru luare în spaţiu, au intermediat şi Papan a avut pentru prima oară în viaţa lui un buletin. Au apărut promisiuni de ajutor, de înscriere la şcoală, etc. Promisiuni peste promisiuni. Din când în când şi ajutoare", mai scrie Şerban.


Citeşte întreaga postare aici.