Fiii prinţului Cantacuzino: cum a reuşit tatăl lor să rămână prinţ şi printre comunişti VIDEO

De ce aţi ţinut ca interviul nostru să se desfăşoare la Biserica Cotroceni?

Alexandru Cantacuzino: Tatăl meu era ataşat de locul acela, el a murit la Paris pe 4 iulie, am făcut înmormântarea sâmbătă, pe 9 iulie, la Cimitirul Bellu şi ne-ar fi plăcut să-l omagiem un pic în biserica de la Palatul Cotroceni, pentru că ste ultimul lui mare proiect, s-a bătut încă din 1998 pentru reclădirea ei, care a fost distrusă de către regimul Ceauşescu..

Şi reclădirea bisericii este meritul dânsului?

Alexandru Cantacuzino: Vreau să cred că da, el a trecut pe la toţi preşedinţii până în 2009, când a fost integral reclădită, în 2004 au fost reînhumate acolo osemintele domnitorului Şerban Cantacuzino, tata a participat la acest eveniment important, presupun că de acolo unde e el se bucură să ştie că am trecut şi am revăzut această biserică reclădită.

Demersul dânsului de reclădire a acestei biserici era pentru reîntregirea istoriei familiei?

Alexandru Cantacuzino: Nu neapărat, ci în special pentru a reda românilor istoria României, pentru că domnitorul Şerban Cantacuzino, ctitorul acestei biserici, a dat românilor Biblia, faimoasa Biblie de la Bucureşti, şi este cel care a redeschis şi continuat legăturile istorice ale României cu Bizanţul, familia Cantacuzino fiind la origine o familie bizantină. Tata lucra în special la reîmprostătarea memorie românilor asupra acestei familii şi asupra a ceea ce a reprezentat familia Cantacuzino în istoria Ţării Româneşti.

Aţi văzut acolo, la biserică, curatoarea povestea că toţi turiştii străini care vin s-o viziteze întreabă de blestemul lui Şerban Cantacuzino. Care e povestea acestui blestem?

Alexandru Cantacuzino: Legenda spune că în momentul în care au demolat biserica au găsit în fundaţia bisericii Cotroceni un blestem aruncat asupra celui care ar cuteza să distrugă această casă a domnului..

Şi blestemul, dacă e s-o luăm aşa, istoric, s-a împlinit, pentru că Ceauşescu a murit imediat după aceea şi a avut un sfârşit îngrozitor, potrivit cu un blestem...

Alexandru Cantacuzino: Probabil că şi blestemul a  contribuit la moartea lor...

Tatăl dvs. a plecat după '89 în Franţa şi nu a mai revenit să locuiască aici...

Alexandru Cantacuzino: Da, dar a revenit destul de des, în ultimii ani aproape în fiecare an, vara şi-o petrecea în România ca să lupte în cadrul fundaţiei pe care şi-o crease pentru recunoaşterea familiei, pentru reclădirea bisericii Cotroceni, ar fi vrut foarte mult să se creeze şi o statuie a lui Şerban Voievod Cantacuzino în Bucureşti, proiectul a existat, dar din nefericire nu e terminat.

De ce şi-a dorit să plece din România?

Alexandru Cantacuzino: Cred că el şi-a dorit să viziteze lumea, era curios să descopere America, Canada, toate ţările şi oraşele pe care nu a reuşit să le descopere cât era în România.

Şi a călătorit foarte mult?

Alexandru Cantacuzino: Foarte mult. În ultimii zece ani aproape în fiecare an făcea câte o ieşire în America, în Egipt, în Tunis, în Turcia...

Pe termen îndelungat sau pe termen de vacanţă?

Alexandru Cantacuzino: Nu, pe termen de vacanţă, cu mama.

A mai jucat la Paris?

Alexandru Cantacuzino: Nu, era pasionat de teatru, de cinema, însă la Paris era mai mult spectator.

Dar din ce a trăit la Paris, întotdeauna îţi trebuie o sursă de venit?

Şerban Matei Cantacuzino: A lucrat la Arhivele Naţionale Franceze, apoi a plecat la pensie şi a reuşit să viziteze ţările pe care şi le dorea să le viziteze.

M-am întrebat, văzând ce palmares impresionant de roluri în perioada comunistă are, cum a reuşit să joace atâta? Era totuşi un prinţ aflat în ochii publicului. Au fost hărţuiţi şi vânaţi de comunişti chiaburi sau boienaşi, să reuşeşti să rămâi la suprafaţă prinţ fiind în vremurile acele şi să reuşeşti să faci ceea ce-ţi place...Care a fost reţeta lui de supravieţuire, ingredientul lui secret?

Şerban Matei Cantacuzino: Nu ştiu dacă a fost un ingredient secret, nu ştiu dacă faptul de a fi prinţ este elementul cel mai definisant...

Pe vremea comuniştilor era un element anihilant, nu definisant...

Şerban Matei Cantacuzino: Faptul că făcea parte dintr-o familie istorică era un element important, dar ceea ce-l mobiliza şi îl pasiona era să se realizeze. Să se realizeze prin mâinile lui, prin capacitatea lui să realizeze proiecte, piese, filme, era foarte interesat de viaţa spirituală şi culturală.

Fără îndoială, dar era o piedică să fii un sânge albastru, şi nu de orice fel, ci ilustru, în vremurile ălea în care erau vânaţi...

Şerban Matei Cantacuzino: Fără îndoială că era o piedică care l-a oprit să facă lucruri pe care poate şi le-a dorit să le facă...

Dar v-a povestit... A fost hăituit, a fost hărţuit?

Şerban Matei Cantacuzino: Nu, n-a fost hăituit, n-a fost hărţuit şi cred că a reuşit să-şi facă ceea ce-şi dorea. A iubit teatrul din tinereţe, a fost pasiunea lui şi a reuşit să-şi realizeze această pasiune, deci cred că din punctul ăsta de vedere cultura şi educaţia pe care a primit-o în familia noastră erau mai mult un atu decât un element nefavorabil...Studiase greaca, latina, vorbea mai multe limbi, citise enorm, deci cred că toate aceste lucruri l-au ajutat în cadrul carierei sale cinematografice şi de teatru.

Acum, care dintre dvs. moşteneşte titlul de prinţ?

Şerban Matei Cantacuzino: Nu cred că are o mare importanţă şi încă o dată cred că titlul este mai mult o problemă de ego, cred că mai important e să reuşim şi să valorăm ceva prin faptele noastre.

Bun, e o problemă de ego cum spuneţi dvs, dar şi în Europa titlurile s-au păstrat, se transmit din tată în fiu..

Şerban Matei Cantacuzino: Dacă se transmit din tată în fiu, eu sunt fiul cel mare, înseamnă că eu o să trebuiască să asum anumite responsabilităţi.

Tatăl dvs, într-o viaţă în care a trebuit să supravieţuiască sub comunişti, v-a spus vreodată care erau momentele în care se mai simţea un prinţ?

Şerban Matei Cantacuzino: Nu erau momente, pentru că el era întotdeauna un prinţ în ochii noştri, cel mai bun tată, deci era un prinţ..

Ştiu, dar în ochii celorlalţi..

Şerban Matei Cantacuzino: Probabil el vedea în ochii celorlalţi cine îl considera prinţ sau nu şi ştiu că era obişnuit ca lumea să-i spună "Prinţul". La teatru îi mai spuneau uneori "Prinţul".

Citeste si Coadă la cavouri: Cimitirul Bellu a repurtat primul succes cu locatarii lui celebri