Tudor Manole are 58 de ani. A fost mecanic auto și a avut o firmă de transport internațional, până acum doi ani când a vândut tot și s-a retras la marginea orașului, într-o fermă improvizată, pe aproape un hectar de teren. Acolo crește cocori, fazani, păuni, lebede și rațe mandarine, porumbei și păsăret de-ai locului, pentru clocit. Are cam o mie de păsări. I s-au tot înmulțit fără a le putea vinde. Peste lipsa de pasiune a românilor față de păsăretul exotic, s-a mai așezat și criza. Cu cât trece timpul, cu atât înțelege Tudor Manole că situația lui este fără ieșire.
Oricum, omul nostru spune că nu s-a apucat de crescut păsări ca să facă afaceri tari. Le iubește pur și simplu. De peste tot, pe unde umbla cu firma de transport internațional, după '90 încoace, cumpăra păsări. La început a avut fazani, apoi papagali, apoi păuni și rățuște mandarine. O vreme le-a ținut în grădina casei din cartier, apoi le-a mutat la fermă și s-a putut extinde.
Are sute de fazani, din cele mai spectaculoase specii, papagali vorbitori și cocori încoronați. Păunii sunt și ei tot mai mulți, nici nu i-a mai numărat în ultima vreme. Omul are un fel de blazare care nu-i vine de la păsăretul colorat, ci de la "lumea asta care nu e de nici o ispravă , cu ea nu te poți înțelege!".
Cu un an și mai bine în urmă, l-a rugat pe primarul Boc să-i dea voie să facă două alei, una la coborâre și una la urcare, de la poartă spre voliere și înapoi, ca să viziteze copiii ferma lui, fără bani. Atât, să-i dea voie să facă vizitabilă voliera. Dar nu, Primăria nu i-a permis așa ceva! Avea nevoie de avize speciale și nu le-a obținut. Doar că, de atunci, este vizitat destul de des de Garda financiară și alte inspectorate locale. Prea des pentru ca Tudor Manole să mai spună ceva despre lupta lui de partea păsărilor. Nu are clienți, nu mai vinde păsăret. "Lumea nu are bani de mâncare, dar de păuni și cocori!" Dar nici nu-i mai caută.
Se întoarce spre papagali. Stau ciorchine albastre, verzi, roșii, pe ramurile unui copac improvizat în volieră. "Ce faci, drace?!", îl întreabă pe Coco. Coco cârâie ceva, foarte aproape de vorba omului. Papagalii sunt ca rațele mandarine. Foarte fideli partenerului de viață. Își aleg femela și gata, trăiesc și mor o dată cu ea. I s-a întâmplat acum un an. Ea a murit, el a stat lângă ea, nu a mâncat nimic, până s-a stins și el. Uneori mor pentru ea. Papagalii se bat pentru perechea lor. Dacă nu pot să o obțină, mor de supărare.
Tudor Manole îngrijește singur ferma. În familia lui nimeni nu mai este pasionat de păsări. Soția este farmacistă, iar copiii au făcut facultăți, de tot felul, câte două de fiecare, că așa e moda acum. Nu vin la fermă decât dacă îi roagă să-l ajute la ceva. Are și nepoți, lor le place. "Pentru copii aș fi vrut să fac aici grădină publică", spune Tudor Manole, "ei ar trebui educați să iubească frumosul. Ia uitați-vă la fazanul ăla, când iese la soare să vedeți câte culori are pe pene, un vis! Copiilor le-ar plăcea, trec uneori cu autocarele și opresc să vadă. Îmi pare rău că nu am voie să-i las, se uită la păsări printre gard. N-ar fi bine să crească fără să știe ce este frumos și la casele lor mai târziu, să cumpere rațe de plastic, să le pună pe iarbă. Cum fac acum părinții lor... O pasăre e un suflet, cu cât ai mai multe în jurul tău, cu atât ești mai bogat."
Arca lui Manole
Păsările îi sunt dragi, asta e clar. Vorbește cu ele și le dă de mâncare din banii casei, spre nemulțumirea familiei. Dar nu le-ar putea părăsi. Nu poți da drumul cocorilor pe câmpuri, nu poți slobozi papagalii vorbitori, ca pe niște pupeze de iarmaroc! Și atunci, rămâi să-i îngrijești, să le explici că acolo între gardurile de sârmă, ca pe Arca lui Noe, vor aștepta împreună, să treacă potopul crizei.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M