EURO 2016. România - Albania. "E meciul unei generaţii", spune vicepremierul Vasile Dâncu. "În teren vor fi 11 copii ai noștri, puși să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de disperați ca și noi, crescuți poate în condiții mult mai grele. Ce 11 din teren și cei de pe bancă se bat în locul nostru pentru a împinge mai in fata Romania in clasamentele națiunilor. Este o parte mai vizibilă al unui război pe care il dăm în fiecare zi", scrie Dancu:
EURO 2016. România - Albania. "România fotbalistică joacă astăzi un meci important la Lyon, împotriva Albaniei. Un meci pe care trebuie sa-l câștige. De câteva zile mă uit după reacțiile semenilor mei. Unii sunt pesimiști, alții se gândesc că este sub nivelul nostru chiar și să ne comparăm cu aceăstă țară balcanică pe care am bătut-o de multe ori. Alții, masochiști parcă, așteaptă un rezultat prost ca să poată spune ceva de genul: v-am spus eu, nu avem echipă, suntem praf, tata Puiu e de vină, ori federația, sau această generație. Trăim într-o lume liberă și fiecare se poate poziționa cum vrea față de evenimentele vieții lui sau cele ale comunității sau ale națiunii, dar nu ar fi rău dacă am putea să fim un pic mai realiști în ceea ce priveste fotbalul si cu sufletul mai deschis pentru a primi o sărbătoare, cum este fotbalul în lumea spre care tindem ca model sau prosperitate.
EURO 2016. România - Albania. In doar câteva zile am uitat că această echipă a României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franța, că suntem o țara care încă mai luptă, o țară care nu se lasă, chiar dacă uneori o pune în genunchi vreo lovitură a destinului. Am părut o echipă, niște draci care aleargă tot timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Au arătat o țară vie, un brand luminos ceea ce, să recunoastem cinstit, este puțin neadevărat, este probabil valabil doar in proiectul nostru visat individual. Noi nu reușim de 25 de ani să construim un consens minim pentru lucrurile și direcțiile mari, nu reușim nici în ceasul al doisprezecelea să ne unim pentru un proiect de țară, mai degrabă ne cheltuim toată energia din politică pentru lupte fără de sens și finalitate colectivă.
Am coborât împreună cu premierul României în vestiarul echipei unde copiii noștri nostri trimiși in cazanul de presiune francez erau căzuți. Cu arcade sparte, cu pomeți umflati de loviturile interzise ale cocoșilor galici răniti, erau încă nauciti de lovitura din ultimul minut. Nu aveau referința despre Leonidas si cei trei sute (niciodată nu i-am învațat asta!), pentru a înțelege că au facut un lucru minunat, că dincolo de acel gol nenorocit, ei au obținut o mare, imensă victorie a României asupra ei înseși. Au depășit în acel meci complexul de țara mică, au arătat lumii unproiect al României viitoare. I-am îmbratisat îndurerați și noi, dar am observat un lucru: erau primele minute de la iesirea de pe gazon și fiecare suferea singur, dupa propriul obicei, undeva întrun colt, cufundat în sufletul său. Unii aveau lacrimi în ochi, alții se uitau spre tavan, dar erau din nou singuri, nu se vedea echipa. Erau exact parte din România interioara, nu România de export. Erau ca și noi, părinții lor, născuți in timpurile unor vremi care ne îndepărtau unii de alții, ne ascundeam de frica delatorilor despre care securitatea spunea că sunt peste tot.
I-am recunoscut atunci perfect și imi vor ramane dragi pana la sfarsitul vietii, chiar dacă nu vor castiga titlul de campioana europeană: nu erau niste masini de fotbal, niste roboți cum le cerem noi, erau copiii nostri, oglinzi ale noastre, bucați din ființa națională. Vazându-i am avut revelația că meciul cel mai mare al lor a fost meciul cu Franța, un meci al unei generatii, un meci pe care l-am pierdut, dupa cum vor constata statisticile peste ani, dar un meci pe care l-am câștigat pentru România cautătoare de căi de urmat.
Acești copii ai nostri au câstigat inimile celor doua miliarde de telespectatori care, cu siguranta, in marea lor majoritate sau identificat cu noi, dar noi suntem autorii morali ai rezultatelor poate mai slabe pe care statistica fotbalului le inregistreaza pentru aceasta echipă.
Timp de 20 de ani am lasat fotbalul pe mâna unei familii si a unei găști de samsari care au tranzactionat jucatorii ca pe vite, fără a gândi in nici un fel dezvoltarea lui. Nu am mai facut terenuri de fotbal, nu am investit în educația sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării. Astazi, în multe sporturi, organizarea bate talentul sau masa mare de selectie, echipele unor țări de 300.000 de locuitori luptându-se de la egal la egal cu restul lumii. Astăzi, proiectele lui Razvan Burleanu și a tinerei lui echipe sunt preluate de UEFA si FIFA ca bune practici și vor produce cu siguranta viitoare generație a echipei nationale, dar nu mai devreme de un deceniu. Dacă vom avea mintea să sprijinim aceaste proiecte, să investim in copiii de acum, atunci in viitor vom putea să avem echipă de la care să cerem rezultate constante.
In această seară echipa nostră va iesi din nou să se bată pentru România. Vor avea incă în minte gustul amar al reacțiilor noastre din țară după egalul cu Elvetia, chiar dacă publicul de la meci nu a plecat înainte de final și nu i-a huiduit. Romanii diasporei noastre au înțeles mai bine, ei au asemenea meciuri în fiecare zi, singuri printre străini. I-au aplaudat și le-au multumit., încă o lectie pe care diaspora noastra o dă României.
In teren vor fi 11 copii ai noștri, puși să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de disperați ca și noi, crescuți poate în condiții mult mai grele. Ce 11 din teren și cei de pe bancă se bat în locul nostru pentru a împinge mai in fata Romania in clasamentele națiunilor. Este o parte mai vizibilă al unui război pe care il dăm în fiecare zi. Nu putem să fim decât impreună în această încercare disperată a lor de a câștiga o bătălie importantă al unui război pe care noi aproape l-am pierdut.
Indiferent dacă vor pierde sau vor câștiga ei rămân copiii noștri de aur, dintro generatie de care nu am avut grijă. Ei sunt eroii bataliei de la Paris, sunt cei care timp de 90 de minute au arătat lumii cum ar trebui să arate România. Le datorăm respectul nostru și nu aruncarea cu lăturile frustrărilor noastre personale sau colective.
Nu sunt roboții unei mașini de fotbal, sunt copiii unei națiuni care își revine cu greu dintrun cosmar al istoriei. Sunt copiii noștri și le datorăm, la întoarcerea în tara, tăierea vițelui cel gras. Succes băieți, succes Tata Puiu! HAI ROMANIA!", a scris Vasile Dâncu.
