Letiţia ZAHARIA

Vă invităm să o cunoaşteţi pe Letiţia Zaharia printr-un interviu acordat revistei "Psihologia Azi", consemnat de Gina Gheoca.

Ea este Letiţia. Vârstă: 31 de ani.
Data naşterii: 11 martie 1976. Locul naşterii: Braşov. Scriitor favorit: Milan Kundera. Film preferat: Leon, regia Luc Besson.

Reproşuri primite: „Că sunt perfecţionistă.“
Persoană antipatică: „Păi, nu vreau să afle!“
Locuinţa actuală: „Asta da, picanterie! Un apartament de două camere. Şi sper să mă mut la casă în curând. E încă în construcţie, dar într-un stadiu avansat.“
Nebunii: „Nu risc niciodată mai mult decât «pot duce»“.
Şpagă: „Impropriu spus şpagă… Am dat, dar de cele mai multe ori după ce s-a rezolvat problema.“
Schimbări: „Durata zilei. Cam 32 de ore pe zi mi-ar ajunge.“


Ce tip de personaj eşti?

Dacă e să mă iei după tiparele ziarelor care se vând azi la noi, sunt un personaj total neinteresant. Raries la petreceri, nu fac sporturi extreme, nici shopping agresiv, nu mă laud cu achiziţii noi, nu mă cert şi nici nu-mi pla - ce să bârfesc. Greu de crezut, nu? Dar cred că mai fac încă diferenţa dintre informaţie şi bârfă.

Care a fost evoluţia ta profesională?

Am pornit pe drumul ăsta în urmă cu 14 ani. Şi-atunci nu ştiam ce-nseamnă jurnalismul. Eram încă la liceu. Iar în oraş, la Braşov, apăruse un post de radio privat. Mi se părea fascinant faptul că există oameni la care ajunge prima dată informaţia, iar ei o răspândesc mai departe. Mă captiva şi ideea că poţi stabili o modalitate de comunicare cu oameni pe care nu-i vezi, pe care nu-i cunoşti. Aveam 16 ani. Şi-am dat telefon la radio. Şi chiar mi s-a răspuns! Aşa am aflat că postul îşi caută oameni. Concursul chiar se ţinea în câteva zile. M-am prezentat şi eu. Acum, dacă mă întrebi, nici nu mai ştiu care au fost probele… Cred că am citit nişte texte şi le-am rescris… Am luat concursul. Şi aşa am intrat într-un joc din care cred că o să ies abia la pensie… Mi s-a spus iniţial: „Tu nu intri în direct pe post. Înregistrezi materialele, ca să fim siguri că nu gre şeşti, că nu te bâlbâi.“ Iar în mintea mea a porni războiul: „Dar de ce? De câţi ani trebuie să fiu ca să aibă lu mea încre de re în mine?“ Aşa că m-am pus pe învăţat. Ajunsesem să cunosc mixerul de e mi sie cum ştiam alfabetul. Învăţasem să montez; pe vremea aceea, la producţie încă se lucra cu benzi tăiate şi lipite. Nu după mult timp, unul dintre co legi mi-a spus: „Hai, intră cu mine în direct!“ Şi am intrat. N-am spus nicio prostie pe post. Dar amândoi ne-am ales cu o mare muştruluială. Redactorul şef a venit c-o falcă-n cer şi cu una în pământ: „Cine v-a dat voie? Să nu mai faceţi asta!“. N-a durat decât câteva minute. Căci a sunat patronul postului, întrebând senin: „Cine e vocea care tocmai a fost pe post? E bună, s-o mai daţi!“ Aşa că am scăpat şi de ceartă, şi de amendă.

Şi la tv?

În radio am cunoscut-o pe Mihaela Tatu. Când ieşeam de la ore, obişnuiam să mă opresc acasă la ea, la o poveste. Şi, într-o zi, îmi spune: „Se dă concurs pentru prezentatori la postul de televiziune prin cablu. Nu vrei să mergi?“ Nici nu ştiam pe vremea aceea ce e televiziunea prin cablu. Abia apăruse. N-am avut curaj. Două ceasuri s-a rugat de mine să mă duc. M-a convins spunându-mi că vine şi ea cu mine la concurs. Numai că m-a păcălit. A chemat taxiul şi m-a trimis singură! Acolo, se dădeau probe de citit texte „cu capcane“. Iar la coadă erau aproape 300 de fete. Mi-am spus că nu am nimic de pierdut. Nu m-am prăpădit cu firea nici când
operatorul a început să se strâmbe şi să spună bancuri în spatele camerei. Şi, după mai multe probe succesive, am rămas doar două fete. A doua zi am semnat contractul. Era în 1994. Aici începea aventura în televiziune. Am învăţat o mulţime de lucruri.

Ce anume?

Am învăţat să filmez sau să-mi montez singură emisiunile. Dimineaţa mergeam la şcoală, apoi filmam şi, nu de puţine ori, mă prindea noaptea montând. Făceam emisiuni de divertisment pe vremea aceea. Dar şi acolo mă luptam să am cele mai noi informaţii despre vedete. Căutam prin revistele străine… căci pe vremea aceea Internetul era doar un vis frumos. Când a apărut în Braşov Canal 41– studioul local al PRO TV, n-am stat pe gânduri. Era vorba de ştiri, nu? S-a dat şi acolo concurs. A venit „comisia de examinare“ de la Bucureşti şi s-a um plut un amfiteatru de la universitate cu candidaţi. Concursul mi s-a părut chiar uşor. Dar, când am
ieşit, mi-am spus că nu e tocmai în regulă. Fusese prea uşor… Cu siguranţă am uitat ceva sau nu am înţeles eu bine… Dar, când s-au afişat listele, m-am liniştit. Eram prima. Şi aşa a început o altă şcoală. Şcoala de ştiri. Ce filmezi pe teren, cum filmezi, ce întrebi, cum scrii, cum montezi. Care sunt regulile, care sunt micile secrete care fac ca ştirea ta să fie mai bună decât a concu renţei. După ce am trăit şi învăţat la Braşov, rămân la concluzia că un om format într-un astfel de angrenaj, un om forţat de împrejurări să ştie să facă de toate, poate rezista cu brio într-o instituţie media ma re, aşa cum sunt acum mul te în Bucureşti. Şi asta se vede şi din numărul celor veniţi din
ţară la „posturile-mamă“, aici, în Bucureşti. Mai toţi colegii pe care i-am avut acolo lucrează acum aici.

Când ai venit în Bucureşti?

Transferul în capitală s-a produs în 1999. Am venit atunci ca editor la ştirile PRO TV. Iar în
2001 m-am mutat la Antena1. Tot editor, tot la ştiri. Radu Coşarcă a fost cel care n-a stat pe gânduri şi „m-a aruncat“ direct în focuri – principalul Observator. Am fost uimită pentru
moment de încrederea cu care mă creditaseră. Şi, logic, m-am luptat să nu dezamăgesc, nici măcar o clipă. M-am adaptat la un alt stil de lucru, într-o altă echipă, unde, la fel, cum era pe
gustul meu, oamenii munceau fără să se uite la ceas şi fiecare făcea, dacă era nevoie, mai
mult decât îi ce reau atribuţiile. Chiar la început, am trăit un moment amuzant– mi-am făcut
„datoria“ de editor scriindu-i lui Radu în prompter documentarea pentru un subiect, inclusiv variantele de întrebări pentru invitat. Iar el s-a enervat cumplit. „Cum adică, îmi spui tu mie ce să întreb?!“ Ne-am împăcat repede pentru că i-am explicat că nu toţi oamenii cu
care lucrasem de-a lungul timpului erau stăpâni, aşa, pe orice temă de discuţie. M-am lămurit
repede că se descurca în orice situaţie de „breaking news“. Şi pe vremea aia nu exista în studio laptop-ul cu Google şi agenţii de ştiri…

Ai prezentat şi Jurnalul de Noapte?

Antena a început să caute prezentator pentru Jurnalul de Noapte. Iar eu le pregăteam ştirile. S-au tot perindat oameni, iar eu le indicam în timpul probelor: „Nu spune aşa, accentuează acolo…Nu zâmbi aici, nu da aşa din mână…“ Până când, după vreo două luni, Octavian Basoc, producător, îmi spune: „Ştii ceva? Ia intră tu să dai probă de prezentare.“ Nici nu mă gândeam
atunci că voi mai reveni pe ecran. Am dat proba, şi asta a fost. Mi-au dat jurnalul pe mână.

Ce realizări şi ce eşecuri ai avut în plan
profesianal?

Realizare? Încă mă lupt pentru ea. Recunosc, încerc să fac cât se poate de bine fiecare lucru. Şi am un principiu: „Întotdeauna este loc de mai bine“. În con cluzie, nu am sentimente
tocmai bune faţă de cei care cedează din prima, spunând: „Lasă, că merge şi aşa…“ Cât despre eşec profesional, nu-mi doresc să mă întâlnesc cu el. Dacă privesc în urmă, nu cred că am ce răspunde aici. E drept, sunt mici stângăcii
care apar inerent… Dar cine nu mun eşte, nu greşeşte, nu?

Şi în plan personal?

Mutarea la Realitatea… N-aş ca taloga-o drept success, dar este o mişcare fericită, care
mi-a deschis o etapă nouă în viaţă. Aici, în fabrica asta imensă de adunat, prelucrat, difuzat informaţia, mă simt cel mai bine. Şi, recunosc, când am venit aici, am avut surpriza să reîntâlnesc o mulţime de oameni cu care
lucrasem cu ani în urmă, şi care, la fel ca mine, şi-au găsit locul potrivit la Realitatea. Însă n-o să dezamăgesc. O să intru în tipar. Când voi avea un copil, sau mai mulţi, voi spu necă ei sunt cea mai mare realizare. Mai aştept niţel. Despre un mare eşec personal nu pot
vorbi. Şi nu pentru că aş fi eu prea optimistă şi aş vedea lucrurile în roz. Cred că, aşa cum
întotdeauna este loc de mai bine, şi atunci când păţeşti ceva rău trebuie să-ţi spui că se putea şi mai rău. Fruntea sus!

Cel mai bun curs de formare?

Am făcut cursuri de dicţie, de prezentare, de redactare ştiri. Însă cel de la Deutsche Welle,
în Germania, în redacţia de ştiri în limba engleză, mi-a deschis ochii asupra modului în care se fac ştirile. Se întâmpla la începuturile
mele în materie de ştiri. Apoi, m-am convins că
munca de zi cu zi este cel mai bun curs de formare.

De ce?

Nu s-a inventat încă o zi fără o problemă nouă de rezolvat. Cel puţin pe partea de prezentare sunt destule situaţii când evenimentele te iau pe nepregătite. Pentru mine, astfel de momente sunt ca un sport extrem. Adrenalină curată.
Ce salt cu paraşuta? Stai să vezi cum e să fii în emisie, să izbucnească războiul şi să nu ai decât o frântură de informaţie: „A izbucnit războiul. Bombardamente în Bagdad.“ Niciun prompter, nicio agenţie, niciun print sau laptop cu ceva salvator, doar ce îţi aduci aminte din toate ştirile date în ultimele luni. Şi „să ţii
emisia“ zeci de minute. Mi s-a întâmplat să sun oameni chiar din studio, cât timp pe post curgea un material montat. Ei bine, astea sunt momentele pe care le ador.

Cum se desfăşoară o zi obişnuită?
Am un program de muncă din pricina căruia nu mai
am timp de vizite sau întâlniri cu prietenii. Noroc cu mijloacele moderne de comunicare… Internetul mă mai salvează. Încep dimineaţa la
5. Intru în emisie la 7 şi mă mai ridic de pe scaunul din studio la 10. După jurnalele de dimineaţă de la Realitatea, mă „ascund“ în spatele camerelor, editând ştirile de la Romantica TV. Ai spune că e mai relaxant, dar fierberea este la fel de mare. De la căutarea personajului, a poveştii potrivite, a întâmplării cu tâlc, până la materialul difuzat pe post, e drum lung. Şi nu de puţine ori îţi doreşti ca minutul să aibă o mie de secunde…

Unde mergi în concedii?

…Ce fac când nu fac ştiri? Fug din Bucureşti sâmbăta, duminica. La Braşov, aiurea prin ţară, în căutarea unor locuri liniştite. Îmi place să călătoresc, să văd cât mai mult. Îmi place să fac poze. Iar in concediu şi eu, şi Cosmin alegem să plecăm departe de ţară şi întotdeauna
cu maşina. Ca să ne facem singuri programul,
să ne oprim unde şi când vrem. Aşa am bătut toată Europa. Aşa am ajuns doi ani la
rând în Africa.

Ce te deranjează cel mai tare la tine?
Poate sunt prea exigentă cu cei din jur… Aşa cum eu mă străduiesc să fac totul cât mai bine, la fel, vreau să-i văd pe toţi făcând aşa. E drept, compensez asta cu multă diplomaţie, mă mai caut prin buzunare de ceva înţelegere, de un sfat şi-o vorbă bună… Şi mai ajung să-mi spu nă oamenii câteodată: „Dar mai rezişti?“ sau „Ce, eşti mama răniţilor?“ Cum ar trebui să fie o persoană care afirmă: „mă simt bine în corpul meu“? Să nu fie tentată să schimbe lucrurile care pe mulţi i-ar complexa. Să nu viseze la ope raţii estetice, de exemplu. Te poţi simţi bine în corpul tău şi la 15 şi la 80 de ani. Şi la 40 şi la x kilograme. Numai să fie şi doctorul de acord cu tine.

Un gând pentru cititoarele noastre?

Să lupte, să nu facă niciun compromis, să zâmbească des!

 

| Toate comentariile