"Dacă în 2004, la schimbarea Puterii, presa a avut un moment de respiro și se credea că va începe din nou să latre ca la începutul anilor ‘90, consorțiul a cheltuit imense bugete publicitare, cu precădere în presa prietenă. Întâi, au bătut palma cu mogulii, dar și așa tot mai rămâneau niște ziariști “duși cu capul”, care aveau chef de anchete și scoop-uri. Firmele din IT au început atunci să plătească salarii direct ziariștilor, de obicei celor influenți.
Eram într-un bar bucureștean cu șeful unei mulținaționale americane din IT și la televizor era o emisiune cu Dan Turturică, de la România Liberă. Pentru a-mi demonstra ce putere are asupra ziaristului, i-a dat un sms și l-a scos din emisiune, așa de amorul artei, pentru a-mi demonstra mie și celor din jur că l-a cumpărat deja. La fel a procedat și Vîntu când își freca, de față cu mine și Mircea Dinescu, mâinile, la crearea ziarului Gândul (pentru aceasta poveste puteți citi spovedania “SOV și junimiștii”, publicată în Hotnews, în 2010).
La sfârșitul lui 2004, afacerile mergeau unse, sinapsele erau la intensitate maximă, neuronii actorilor nu mai gândeau, erau deja pe regim de rutină. Exista însă o hibă imensă în acest sistem, hibă ce provenea din lăcomia lui Năstase, care nu împărțea și care nici nu-i lăsa pe cei mai mici să ciupească și ei ceva. Furnizorii nu vorbeau decât cu persoane de la minister, secretar de stat în sus, și toți inspectorii școlari, plus celelalte cadre din teritoriu, se uitau la ce marfă achiziționează, la ce prețuri, fără să poată beneficia de vreun sfanț, ba mai mult erau și obligați să semneze la ordin orice matrapazlâc. Revolta sfințișorilor PDSR din teritoriu s-a simțit greu la alegeri, unde favoritul Năstase a pierdut cu brio".
Mai multe, pe blogul lui Cristian Sima.
