Dezvăluiri inedite despre răpirea jurnaliştilor din Irak

Contractorul american, Roy Hallums, care a fost luat ostatic în Irak în 2005 şi s-a aflat în detenţie împreună cu cei trei jurnalişti români, Sorin Mişcoci, Ovidiu Ohanesian şi Marie-Jeanne Ion, povesteşte în memoriile sale cum a ajuns în aceeaşi închisoare subterană cu ziariştii români şi ghidul lor, Mohammad Munaf, despre care a relatat că era cel mai speriat dintre cei din acest grup, potrivit curentul.ro .

Cartea „Buried Alive: The True Story of Kidnapping, Captivity, and a Dramatic Rescue“ a apărut înacest an peste Ocean şi-l are drept autor chiar pe Roy Hallums, colegul de detenţie al ziariştilor români răpiţi în Irak.

Cel mai frapant lucru vizavi de jurnaliştii români este că aceştia aveau variante diferite pentru prezenţa lor în Irak.

„Reporterii români veniseră în Bagdad să acopere vizita preşedintelui Băsescu în duminica Paştelui la trupele române dislocate aici în timpul războiului. Fuseseră răpiţi pe 26 martie, pe o stradă de langă Flowerland Hotel, locul unde stăteau. Trei vehicule le-au înconjurat maşina, răpitorii au sărit asupra lor cu AK 47 şi i-au băgat pe români şi pe ghidul lor irakian în cele trei vehicule. Românii ne-au spus că i-au dus la o locaţie unde i-au ţinut trei zile. Nou-veniţii mi-au descris locaţia şi condiţiile în care fuseseră ţinuţi trei zile şi totul era extrem de diferit. Mâinile şi picioarele nu le fuseseră niciodată legate, stăteau într-un dormitor, aveau pături şi primeau mâncare regulat. Când au fost mutaţi, li s-a spus că merg într-o locaţie nouă unde vor primi un tratament mai bun şi mâncare mai bună. În loc de asta, au fost aduşi la Robert şi la mine, în închisoarea sub pământ unde stăteam noi“, povesteşte autorul american.

Înnebuniţi de la lipsa ţigărilor
Autorul american  mai povesteşte că lucrul cel mai insuportabil pentru jurnaliştii români în perioada detenţiei a fost lipsa ţigărilor şi, odată cu acest lucru, cedarea nervoasă. „Românii erau într-o stare nebună. Fuseseră obligaţi de către răpitori să filmeze o casetă video în care armele erau îndreptate spre capetele lor, în timp ce cereau Guvernului român retragerea a aproape 900 de soldaţi români din Irak. Dar ei nu erau atât de preocupaţi de reducerea trupelor, cât de reducerea dozei lor de nicotină. Cei trei ostatici români aveau un obicei: fumau cam două pachete de ţigări pe zi. Acum nu mai aveau ce fuma şi erau practic înnebuniţi. Discutau non-stop şi, deşi erau legaţi la mâini şi la picioare, gesticulau cu mâinile şi braţele când gardienii erau în afara camerei“, potrivit lui Roy Hallums.

Starea de surescitare în rândul celor trei ajunsese deja patologică, iar pentru a putea savura o bere împreună cu o ţigară erau în stare să şi ucidă, urzind planuri în acest sens, povesteşte Roy Hallums în cartea „Buried Alive: The True Story of Kidnapping, Captivity and a Dramatic Rescue“, apărută la începutul acestui an peste Ocean. „Unii dintre ei erau foarte apropiaţi de mine aşa că simţeam fiecare mişcare, iar când se mişcau chiar mă atingeau. La un moment dat, lipsa ţigărilor a devenit acută pentru cameraman; ne-a rugat să-l ajutăm să-i omoare pe gardieni şi să evadăm. «Suntem mai mulţi aici decât sunt ei afară. Când vine gardianul cu mâncarea, data viitoare, îl omorâm şi ieşim de-aici», a spus Sorin. «Să presupunem că-l omorâm», i-am spus, «dar ce se întâmplă când urcăm şi dăm peste cinci, şase gardieni cu AK 47? Şi-apoi, să presupunem că scăpăm de oamenii înarmaţi, unde ne ducem, cu ce maşină? Avem nevoie de indicaţii să ajungem la Bagdad. Şi dacă ne opresc la un punct de verificare al poliţiei irakiene, iar poliţiştii corupţi ne aduc înapoi pentru a încasa o recompensă generoasă de la răpitori? Împrejurările evadării nu sunt favorabile». Asta nu l-a convins. Sorin dorea să-l omoare pe gardian pentru a obţine o ţigară. Şi o bere - Sorin şi ceilalţi români vorbeau neîncetat despre cum ar bea o bere sau un pahar cu vin şi ar fuma o ţigară. Sorin chiar dorea să-i ucidă pe gardieni. Florence i-a spus că nu ne aflăm în cele mai bune circumstanţe şi să ne mulţumim că suntem încă în viaţă. Dacă ne opunem gardienilor s-ar putea să nu mai fim în viaţă pentru lung timp“, povesteşte autorul.

Contractorul american Roy Hallums mai scrie că această situaţie de tensiune a condus-o pe Marie-Jeanne să negocieze cu răpitorii unele condiţii, cum ar fi fumatul. „După două săptămâni de suferinţă din cauza lipsei ţigărilor, românii au răbufnit şi Marie s-a confruntat cu Omar. Pentru că vorbea araba fluent, ea l-a convins să le dea românilor privilegiul de a fuma. Bărbaţii puteau fuma o ţigară zilnic, când ieşeau dimineaţa la baie, iar Marie, pentru că era femeie, avea dreptul la două ţigări pe zi, de asemenea când ieşea la baie“, scrie Hallums.

Americanul mai povesteşte că deţinuţii comunicau între ei prin semnale tactile, după care îşi vorbeau. Un episod petrecut într-o seară revine în memoria autorului, atunci când, dintr-o eroare, cameramanul Sorin Mişcoci a luat bătaie de la unul dintre gardienii care îi păzeau. „Amar îmi atingea mâna dacă voia să vorbească, iar eu îi atingeam încheietura mâinii lui Florence (jurnalista franceză Florence Aubenas răpită în Irak - n.r.) atunci când voiam să vorbesc cu ea. Din greşeală, aceste semnale s-au intersectat într-o seară. Doar ce terminasem de mâncat cina, când Hamid, unul dintre gardieni, se apucase să ne strângă din faţa farfuriile. Accidental, Hamid l-a prins de încheietură pe cameramanul lui Marie (Marie-Jeanne Ion - n.r.), Sorin; era semnalul să înceapă o conversaţie cu ea. «Ce vrei?», a strigat Sorin în timp ce şi-a ridicat masca de pe faţă, numai că în faţa sa se afla Hamid. Greşeala aceasta l-a costat o palmă peste faţă“, îşi aminteşte Hallums.

În opinia americanului, Omar Hayssam a fost creierul afacerii şi acesta voia să aibă un dublu-câştig: să i se deblocheze conturile îngheţate de autorităţile din România şi să rezolve afacerea răpirii jurnaliştilor pentru a culege laurii unei asemenea operaţiuni.