Cum deschizi uşa, pe raftul din dreapta, la mijloc, găseşti aţipit un borcan de dulceţuri. De când l-am aşezat acolo, ştiu precis că nu doarme niciodată. E un mare farseur. L-am pândit pe gaura cheii şi am garanţia că se preface cu aceeaşi nonşalanţă, ori de câte ori dau să intru în cămară. Îndată ce închid însă uşa, desface capacul şi începe să ţopăie. Ca la bal. Sar din ele nişte suluri împăturite, îşi desfac fireturile aurite precum ar descheia mantii medievale, încep să dănţuie şi să recite din clasici... într-un spectacol anume regizat. De când tot pândesc pe gaura cheii, am prins o bănuială. Impresia mea e că figurile astea au un spectator precis, căruia domnii din borcan îi fac curte la mine în cămara. Pe raftul din mijloc, stânga, retrasă delicat în spatele unor parfumuri de flori şi arome de ceai, o tânără doamnă citeşte la lumina unor lumânari ivite pe-o felicitare. Nu reuşesc să disting exact ce citeşte, dar intuiesc că e o carte cu veşti. Din când în când, aruncă o privire către clasicii care-i recită din poemele lumii. La picioarele ei, nişte pisoi, zbughiţi de pe o ceaşcă de cafea, îşi ating blănurile de faldurile rochiei, gata să-i ofere, generoşi, alinturile în dar. Doamna schiţează un zâmbet discret, atinge cu blândeţe mustăţile unui motan, îmbrăţişează un altul dungat şi îi aşează pe toţi, pe rând, în perne comode, dantelate. Apoi, continuă, elegantă, lectura din cartea cu veşti... La un moment dat, un urs de catifea trezit spontan din hibernare, începe să colinde dintr-un clopoţel ţinut ascuns în blană... E semn că a trecut deja de miezul nopţii. Doamna lasă cartea cu veşti deoparte, se ridică din scaun, ia de pe ultimul raft o cutie înfăşurată în funde roşii, o desface, se pleacă în faţa poeţilor din borcan, a motanilor cavaleri şi a ursului colindător şi le dăruieşte tuturor... bomboane de ciocolată albă.

Borcanul de dulceţuri cu poezii, ceaşca cu pisici, parfumurile, aromele de ceai, felicitările cu lumânări, ursuleţul muzical, cutia cu bomboane de ciocolată şi "Portretul unei doamne" de Henry James sunt daruri pe care le-am primit de la telespectatori. Sunt lucuri mici care pot încăpea într-o cămară. Când deschid această cămară imaginară, în sufletul meu, darurile acestea prind viaţă. E o lume care creează magie în spatele realităţii. Aşa cum în spatele veştilor stau întodeauna poveştile. M-am întrebat acum, de sărbători, cum aş putea să le mulţumesc celor care ne privesc şi care dăruind, fac realitatea să prindă magie. Şi m-am gândit că darul meu poate fi chiar unul din darurile primite. De aceea, trimit aici, povestea unui telespectator despre ce înseamnă cu adevărat să faci cadouri. Despre darul de a face daruri în REALITATE...

Cum dăruim? Bucureşti, 2006, într-un economat. Lângă casa de marcat, o bătrânică îmbrăcată ponosit, punea în pungi produsele scoase din coş de casieră şi o dădea cumpărătorului care, îi lăsa câţiva bănuţi. Bătrânica nu vorbea; avea doar un zâmbet trist, totodată plin de încurajare pentru omul care făcea cumpărăturile. La un moment dat, pe uşa magazinului intră în fugă două puştoaice; nu cred că ar fi avut mai mult de 10 ani. Una din ele încă îi povestea celeilalte cât de fericită este pentru că a făcut rost de 50.000 lei şi îşi va cumpăra nectarul preferat. Când dă să ia un coş, pentru a intra în raion, o vede pe bătrână. Îi priveşte mâinile tremurânde, zâmbetul acela trist şi plin de speranţă pentru alţii şi ochii i se umplu cu lacrimi. Lasă coşul, se duce uşor în spatele bătrânei, lasă jos bancnota şi apoi o atinge uşor: „Mă scuzaţi, v-au căzut nişte bani, uitaţi!”. Bătrâna se întoarce, priveşte când copilul, când banii şi nu ştie ce să spună. Poate crede că cineva vrea să râdă de ea şi dă să se întoarcă, pentru a-şi continua treaba. Fetiţa nu se lasă. Ia banii de jos şi-i întinde femeii: ”Luaţi-i, eu am văzut cum v-au căzut când v-aţi întors. Poate doreaţi să luaţi ceva cu ei, nu?” şi, urmată de prietena ei – rămasă tablou în tot acest timp, o zbugheşte pe uşă, afară. Bătrânica rămâne cu mica bancnotă în mână privind ieşirea. Apoi, şi-a continuat treaba având parcă şi un strop de recunoştinţă în acel zâmbet. Îmi amintesc acest episod destul de des. Copilul acela mi-a dat o lecţie despre cum poţi ajuta pe cineva, fără să-l faci să se simtă înjosit. Şi pot spune cu siguranţă că ea a făcut cel puţin două daruri, în acel moment. Mulţumesc, puştoaică necunoscută. Lucian Ricman