În comparație cu procentele obținute de voievozii medievali (peste 90%), Carol I pare a fi nedreptățit; cu toate acestea, el a avut una dintre cele mai spectaculoase evoluții ale personalităților din panteonul național, în condițiile în care, în urmă cu 25 de ani, monarhia era subiect tabu, iar despre regi nu se vorbea decât în termeni negativi. Este cea mai bună dovadă a faptului că, de la moartea sa, acum 100 de ani, și până astăzi, percepția românilor asupra lui Carol s-a schimbat. Să vedem, așadar, cum și-l amintesc românii pe Carol I și cum a evoluat imaginea acestuia în mentalitatea colectivă.
Regele Carol I moare în al 48-lea an al domniei sale. Practic, aproape întreaga istorie modernă a României (dacă alegem ca punct de reper cronologic anul Unirii Mici) a fost dominată de personalitatea sa, astfel încât nimeni – incluzându-i aici și pe criticii săi – nu putea tăgădui faptul că modernizarea României s-a făcut sub sceptrul său. Cu toate acestea, în momentele tulburi ale anului 1914, chiar înainte de moartea regelui, imaginea sa s-a deteriorat rapid: dintr-o dată, societatea – ale cărei simpatii mergeau cu precădere către Franța – a perceput mult mai clar că regele este de origine germană și că acest fapt poate afecta poziția României în războiul care tocmai izbucnise. Nici măcar faptul că Regele Carol I a respectat, împotriva credinței sale, decizia Consiliului de Coroană nu i-a îmbunat prea mult pe românii care, în septembrie 1914, răsuflau oarecum ușurați la moartea bătrânului monarh.
Elogii lui Carol I
Faptul că România a ieșit la finalul războiului întregită și, mai mult, faptul că Regele Ferdinand și-a asumat pe deplin rolul de rege al românilor, dezicându-se de originile sale germane, au făcut ca și imaginea unchiului său, decedat cu patru ani în urmă, să fie repusă în drepturi. În manualele de istorie din perioada interbelică Regelui Carol i se conturează o imagine bună, favorabilă; se vorbește despre rolul său în războiul de independență și despre „progresele civilizației în România”[1] în timpul domniei sale. Într-una dintre cele mai cunoscute cărți de istorie din epocă, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, scrisă de profesorul universitar Constantin C. Giurescu, Regele Carol I este reprezentat drept ctitor al României moderne și ca monarh cu o personalitate exemplară: „A avut simțul datoriei și al onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toți supușii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine statul, la a cărui ridicare s-a gândit necontenit. Era credincios și aceeastă credință l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însușire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieții lui, atât ca rege cât și ca om”[2].
În anii ’30, Carol al II-lea s-a folosit mult de imaginea unchiului său pentru a o consolida pe cea proprie, iar cel mai bun prilej în acest sens l-a avut în 1939, când se împlineau 100 de ani de la nașterea primului rege al țării (și 25 de la moarte). S-au organizat atunci numeroase manifestații pentru celebrarea lui Carol I, ocazie ce ne permite să vedem – trecând peste tonul profund elogios al discusurilor și operelor dedicate regelui – care era imaginea ce i se păstrase în sfertul de veac de la moarte.
Spre exemplu, cu ocazia dezvelirii statuii Regelui Carol I din fața Palatului Regal, nepotul Carol II ține primul discurs în onoarea predecesorului său, „acel Mare Suveran care a pus temelia de nesdruncinat a României moderne”[3]. Carol I este, în opinia românilor de la 1939, fondatorul României moderne și cel căruia i se datorează „europenizarea” țării. Mai mult decât atât, în calitate de fondator al dinastiei și al României moderne, Carol I este considerat a fi cea mai importantă personalitate a istoriei recente, iar despre alegerea sa ca domnitor, nepotul său declară că „a fost cel mai mare bine ce și l-a făcut poporul român lui însuși”.
Ce învățau românii despre Carol I în perioada comunismului
O dată cu instaurarea regimului comunist, Regele Carol a fost trecut într-un con de umbră și, timp de aproape 45 de ani, imaginea sa a fost aceea a monarhului exponent al unui regim reacționar, a regelui străin care i-a exploatat pe români. Pentru că istoriografia comunistă a depus mari eforturi pentru schimbarea percepțiilor asupra istoriei (nu doar a istoriei regalității), ne oprim cu mai multe detalii asupra sa, pentru a vedea cum a fost prezentat în această perioadă regele Carol I.
Imaginea lui Carol I în istoriografia regimului comunist nu rămâne aceeași pe parcursul celor patru decenii. Ea se schimbă în funcție de evoluția regimului și în funcție de măsura în care puterea politică înțelege să intervină, mai mult sau mai puțin, în modul de interpretare a istoriei monarhiei. Astfel, în primul deceniu și jumătate de comunism, până spre anii ’60-’65, deci în perioada imediat următoare proclamării republicii, când monarhia nu putea fi decât criticată, imaginea lui Carol era aceea a unui prinț străin impus de cercurile capitaliste din exterior, un exploatator și jefuitor al poporului care nu a adus nimic bun țării pe care a guvernat-o timp de 48 de ani.
