Pentru a doua oară membru în juriul Festivalului Internaţional de Film Studenţesc "CineMAiubit", Cristian Tudor Popescu vorbeşte despre relaţia sa cu lumea filmului, despre film şi televiziune, despre şansele de afirmare şi istoria filmului românesc, într-un interviu apărut luni, 4 decembrie, în publicaţia oficială a festivalului.

Toma Şerban Peiu: Cum a început pasiunea dvs. pentru film?
Cristian Tudor Popescu: Acum vreo 40 de ani. Sigur, primul film pe care mi-l amintesc era pe la 4-5 ani, "Rin Tin Tin şi Misterul Lânii de Aur", un film despre un câine foarte deştept. Cinefil am devenit pe la 14 ani, ducându-mă la Cinema Viitorul, undeva pe la intersecţia Moşilor cu Mihai Eminescu. Poetul Ioan Iuga, care era administrator peste Cinema Moşilor şi Cinema Viitorul, la Moşilor difuza filme americane de serie şi scotea încasări, iar la Viitorul am văzut "Cenuşă", o superproducţie a lui Wajda despre Polonia în perioada războaielor napoleoniene. Acolo am văzut "Pădurea de mesteceni", "Solaris"... din acel moment am devenit cinefil. Adică cinefil am devenit întorcându-mă noaptea prin zăpadă de la Cinema Viitorul după câte un film ca acestea.

TSP: Cui a aparţinut ideea formatului CineTePrinde?
CTP: Mie. Dar selecţia, din păcate, nu îmi aparţine în totalitate. Nu pot să aduc în această rubrică filmele pe care le-aş dori din două motive: 1. Filmele nu sunt achiziţionate de ProCinema, ele costă foarte mult şi 2. am început să constat că în cazul unor filme, pentru mine capodopere, ratingul a fost foarte scăzut. De pildă, o mare tristeţe pentru mine a fost cazul "Europei" lui Lars von Trier, care a avut un rating de zece ori mai mic decât filmul lui Kusturica, "Pisică neagră, pisică albă". O altă tristeţe pentru mine a fost ratingul destul de mic făcut de filmul lui Dan Piţa - Pas în doi, pe care îl consider printre cele mai bune filme româneşti. Deci, nu pot să dau orice acolo, trebuie să mă gândesc şi la gustul publicului, care, oricum, pe ProCinema este mai elevat decât pe alte posturi. Sunt cinefili mulţi acolo, dar nici măcar ei, iată, nu suportă niveluri foarte înalte ale valorii cinematografice pentru că "se sufocă".

TSP: Mai mergeţi la cinematograf?
CTP: Nu, din păcate. Nu am timpul fizic să fac asta, mă uit pe DVD-uri şi pe casete. Regret profund acest lucru pentru că actul cu adevărat ritualic pentru un cinefil autentic este mersul în sala de cinematograf. Acolo vezi cu adevărat un film, în sala de cinematograf, înconjurat de alţi oameni.

TSP: V-ar fi plăcut să faceţi film în tinereţe?
CTP: Da. Am vrut, dar intrarea la Institut era foarte grea pe atunci şi eu nu aveam o situaţie socială care să îmi permită să dau de mai multe ori la facultate. Trebuia să dau o singură dată, să intru şi să am o meserie, aşa că am dat la Facultatea de Automatică.

TSP: Din câte cunoaşteţi, s-a mai schimbat situaţia?
CTP: S-a mai schimbat. Cred că este mai accesibil astăzi UNATC-ul decât era IATC-ul pe vremea mea şi, oricum, sunt şi alte perspective. Piaţa de film, atât în România cât şi afară, ca şi piaţa de televiziune, sunt foarte mari. Atunci trebuia să ai o traiectorie aproape imposibilă ca să ajungi să faci film. Foarte puţini au ajuns să facă.

TSP: La conferinţa de presă s-a vorbit despre calităţile şcolii de film româneşti. Există o trăsătură definitorie pentru această şcoală?
CTP: În primul rând, nu cred că avem de-a face cu o şcoală românească de film. Avem de-a face cu câţiva regizori remarcabili care au şi contat pe plan internaţional. În rest, nu avem de-a face cu o şcoală, aşa cum e cazul Poloniei, sau cazul Cehiei. Acolo era un sistem. În cazul Poloniei, acolo se produceau regizori de geniu pe bandă rulantă, datorită şi factorului politic, libertăţii mai mari pe care şi-o lua societatea civilă din Polonia în a discuta diverse teme. Şi în acea atmosferă a fost posibilă apariţia lui Andrej Wajda, Krzystof Zanussi, Jerzy Skolimovski, Roman Polanski, Krzystof Kieslowski, Edward Zebrowski şi Jerzy Zulawski. Toţi proveneau dintr-o atmosferă, din celebra şcoală de film de la Lodz. Noi am avut un Victor Iliu, un Jean Georgescu, în general oamenii unui singur film. Chiar şi Liviu Ciulei, a făcut "Erupţia", "Valurile Dunării" şi "Pădurea spânzuraţilor". Primele două filme meritorii, al treilea excepţional şi premiat ca atare, după care Ciulei a dispărut. Aşadar, în România nu cred că avem de-a face cu o "şcoală de film", ci doar cu regizori importanţi.

TSP: Chiar, vedeţi vreun tânăr egalând performanţa lui Ciulei din 1965, Premiu pentru Regie la Cannes, în următorii 5-10 ani?
CTP: Da, e oricând posibil aşa ceva. Începând cu Nae Caranfil, "capul de coloană", al cărui film îl aştept cu mare nerăbdare, apoi Cristian Mungiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu şi Corneliu Porumboiu, fiecare sunt cu siguranţă regizori talentaţi. Toţi au ceva de spus, au ceva original, şi, dintre ei, poate să răsară oricând un regizor de primă mărime, chiar pe plan mondial.

TSP: Suntem singura ţară din Europa Centrală şi de Est în care filmele autohtone nu au încasări mai bune decât cele străine. S-au săturat românii de cinema, sunt prea multe filme româneşti bune?
CTP: Nu, e prea multă televiziune. În primul rând, românii nu se deplasează la cinematograf ca să vadă un film românesc. Este o extindere a fenomenului din televiziune. La televizor ştim care sunt preferinţele publicului, iar la cinematograf lucrurile arată şi mai hâd. Lumea nu e dispusă să se deplaseze de acasă, să plătească un bilet de 200.000 de lei şi să meargă la cinematograf la un film de Radu Muntean, de exemplu. Eu am văzut "Hârtia va fi albastră" cu cinci oameni în sală.

TSP: Există chiar şi un curent de opinie în acest sens, exprimat prin popularul "Ce să caut eu la un film românesc?!".
CTP: Da, "ce să caut eu la un film românesc?!". Am înţeles că a "scos" ceva mai mult "Moartea domnului Lăzărescu". Şi asta nu pentru că oamenii ar fi priceput că filmul are o valoare certă, ci pentru că a avut o campanie solidă, a avut o mediatizare la care am contribuit chiar şi eu, în emisiunea Cap şi pajură, unde am promovat şi filmul lui Pintilie, "Tertium non datur", şi filmul lui Mitulescu, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii". Am făcut tot ce am putut pentru ei, însă lumea îi tratează nedrept. Publicul nu vrea să meargă la film decât dacă i se pare că ar fi ceva de interes extra-artistic: "bă, e cu Securitate", "bă, ne râdem", "bă, apare una dezbrăcată", ceva de genul ăsta. Filmul lui Cristi Puiu a avut public pentru că lumea a găsit ceva din actualitatea socială spitalicească din România, l-a tratat ca pe un film documentar aproape, publicul se regăsea în situaţiile respective. La filmul lui Radu Muntean, de pildă, e mai greu să te identifici cu personajele de acolo, un film foarte bun altfel.

TSP: Cristi Puiu a spus că nu îl interesează spectatorii. E firească o astfel de atitudine pentru un regizor tânăr?
CTP: Nu, nu e normal. Nu are voie să facă lucrul ăsta. Eu judec lucrurile aşa, făcând o paralelă între literatură şi gazetărie: în momentul în care scriu literatură, fac exact ce spune Cristi Puiu: nu mă interesează cititorul, dacă mai citeşte cineva, foarte bine. Când faci gazetărie, însă, tebuie să ai în faţă cititorul. Şi mai ales gazetărie de mare tiraj. Nu mai eşti tu cu tine, ca în literatură. Or, Cristi Puiu, dacă vrea să facă cinematograf, un fenomen de masă, trebuie să ţină seama de spectatori. Dacă vrea să facă filme de cinematecă încă de la conceperea lor, filme destinate să meargă direct în cinematecă, îşi poate permite să nu o facă, dar altfel trebuie să ţină seama de public.

TSP: Vi s-a propus să jucaţi într-un film?
CTP: Da. În filmul ൗ" al lui Sergiu Nicolaescu. Nu am dorit să joc în acest film în regia domnului Nicolaescu.

TSP: Dacă vi s-ar propune astăzi, aţi accepta să regizaţi sau să scrieţi scenariul unui film?
CTP: Scenariul, da. Sigur că da, am şi scris. Dar de regizat, nu. Pentru asta ar fi trebuit să acumulez între timp nişte experienţă, nişte "meserie" ca regizor şi nu am skill-ul ăsta. Dar un scenariu pot să fac oricând. Asta e meseria mea.

TSP: Aţi scrie un film SF?
CTP: Am un scenariu pe direcţia asta, se numeşte "Timp mort". Este într-una din cărţile mele. Este o ucronie, o ficţiune speculativă, un scenariu făcut la comanda lui Lucian Pintilie.

TSP: Automatică, literatură SF, eseistică, tenis, jurnalism, scenarii, critică de film. Este Cristian Tudor Popescu o figură "renascentină"?
CTP: Nu am încercat niciodată să îmi diversific artificial activităţile, considerând că asta e o valoare în sine, faptul că fac toate aceste lucruri. Ele au venit de la sine, fiecare dintre aceste lucruri m-au pasionat în mod separat şi intens. Aşadar, aş putea fi numit o figură "renascentină", cu ghilimelele de rigoare.

A consemnat Toma Şerban Peiu