Aproape că mi-e frică să scriu despre subiectul Romoşan. E ca şi cum aş da un examen hotărâtor despre prietenul meu. Unul de viaţă şi de moarte. Şi pentru mine, şi pentru el! Şi nici eu, şi nici el nu putem ocoli această încercare. Ne ştim de 35 de ani!
Era poetul rebel al Clujului. I se spunea micul Rimbaud. Pentru tupeul şi ifosele adolescentine îmi venea să-l pocnesc. Pentru poemele sclipitoare, să-l pun să urce pe o piatră de la intrarea în BCU şi să le recite. Câţiva ani am şi avut câteva dintre poeziile sale tăiate dintr-o revistă şi lipite pe peretele din bucătărie. Erau acolo poemele lui Petru Romoşan şi ale regretatului Ion Monoran.
Într-o dimineaţă de ianuarie, la şase dimineaţa, la colţul restaurantului Coroana din Orăştie ne-am întâlnit pe neaşteptate. Amândoi veniserăm cu autobuzele ce coborau de pe văile din jurul Orăştiei.
- Ce faci, Petre?
- Merg la Deva, la Securitate.Vreau să plec din ţară!
- Ce zici, mă?
- Ce, eşti surd? Mă duc la Securitate, la Deva, să cer paşaport să mă car din ţară!
Am făcut paşi pe care îi simt şi astăzi.
