Conform acestuia, practic, este victoria nesimţirii asupra elementarelor norme de morală, iar autorul sublinia că mai degrabă autorităţile New York-ului ar legaliza „urinatul în public decât să pună în aplicare nişte reguli de bază ale igienei publice”.
În articolul cu pricina, autorul se referă la faptul că „mulţi imigranţi şi persoane de culoare” au fost amendate pentru astfel de acte în public. Pe de altă parte, primăria oraşului spune că vrea să aplice măsuri mai „uşoare” pentru astfel de acte ilegale care au aglomerat tribunalele.
Indiferent de motive şi chiar dacă aceste acte sunt mai degrabă „tulburări minore” şi nu reprezintă automat un precursor de crime majore, este evident că se renunţă astfel la bun-simţ şi se acceptă mărirea posibilităţilor de a izbucni epidemii pentru a nu-i deranja pe acei oameni care nu corespund intelectual şi moral dezideratului fundamental al igienei publice.
Adăugăm că New York-ul are în zona sa metropolitană peste 23,6 milioane de locuitori, plus aeroporturi care au transportat peste 70 de milioane de persoane în 2014, ceea ce măreşte riscul oricărei forme de răspândire agresivă a unei epidemii. În acelaşi timp, carnavalul de la Koln separă sexele, iar pedofilia devine ceva acceptabil, dacă e o urgenţă sexuală pentru un musulman.
Poate că o scenă a castrării acelui individ, exact ca cea aplicată tânărului Platamonu în romanul „Răscoala”, eventual în direct la televiziune, va închide cercul nesimţirii. Alte scene mizerabile şi complet în afara legalităţii si moralităţii găsim aici sau aici. Este clar că s-a depăşit orice limită imaginabilă şi mai ales tolerabilă, iar în această situaţie este de datoria fiecărei ţări să găsească o soluţie pentru a elimina astfel de comportamente din cadrul unor grupuri de oameni care nu înţeleg exact valorile europene şi nici drepturile omului.
Executarea copiilor, obligând părinţii să vadă scena, te exclude din rândurile umanităţii, iar de aici apare obligaţia de a reacţiona, pedepsi şi distruge total orice element care acceptă astfel de idee. Aceste evenimente te obligă să reflectezi mai mult la ce se întâmplă pe scena globală, deoarece ele nu sunt simple fapte ale unei zile proaste, ci chiar simptome ale unor fenomene care se bazează pe o dorinţă conştientă de a sublinia diferenţele dintre oameni şi, în final, impunerea unora în detrimentul altora.
Este adevărat, în sistemele juridice europene buna credinţă se prezumă, dar anumite fapte ne obligă la analiză, deoarece există o problemă: justificarea actelor este una care nu este doar ilegală prin înfăptuire, ci şi prin paradigma mentală care duce la acele acte. Adică, orice student al facultăţilor de Drept din universităţile europene primea, până de curând, pentru studiu, speţe care abordau infracţiunile grave din perspectiva moralei creştine, dar iată că ultimii ani aduc pe biroul procurorilor şi poliţiştilor fapte care au un modus operandi bazat pe altă morală.
Să nu ne ascundem: există şi pe continentul nostru demenţi care au comis acte grave de pedofilie; în Austria un alt sub-om şi-a ţinut fiica 24 de ani sechestrată, violuri se comit şi se vor mai comite. Totuşi, există o anumită „morală infracţională”, iar infractorii caută să îşi creeze un mediu în care să se protejeze şi să se poată ascunde. De aici, dezvoltarea inclusiv a caselor de toleranţă, deoarece la adăpostul „rulajului zilnic de persoane” un infractor se poate ascunde pentru un interval de timp scurt, cât se desfăşoară o razie a poliţiei. Această „morală infracţională” este nu doar o realitate, ci şi de multe ori o lege mai cinstită decât a politicienilor, care nu au curajul să se bată faţă în faţă, precum o fac infractorii. În plus, încălcarea codurilor nescrise – dar cu atât mai puternice – ale mediului criminal se sancţionează dur de către membrii mediului şi cu foarte rare excepţii.
Anul 2015 a adus pentru procurorii şi poliţiştii europeni însă apariţia unor grupuri largi de infractori, care folosesc tehnici mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care au ca element principal de deosebire, o convingere intimă diferită, uneori conştient infracţională, alteori care este complet în afara paradigmei europene. Cum paradigma europeană este una creştină – oricât ar spumega ateii contra acestui adevăr – rezultă că în corpul aplicării acestei matrici civilizaţionale de câteva luni se aplică o lovitură care doreşte nu doar să o elimine, ci şi să o înlocuiască cu altă paradigmă bazată pe altă religie.
Aici reflecţia se opreşte puţin, deoarece acest tip de conflict l-am mai văzut prezentat undeva, într-o carte. Lucrarea se numeşte „Ciocnirea civilizaţiilor”, aparţine unui american – Samuel Huntington – şi a fost publicată în anul 1996, cu traducere în limba română în 1998.
Anii în care a fost scrisă cartea au reprezentat distrugerea completă a sentimentului de Iugoslavie unită, luptele din Bosnia, dar şi prima prezenţă accentuată a islamului radical în Europa după 1918.
Este adevărat că radicalismul din Bosnia anilor 90 este ceva blînd faţă de ce se întâmplă acum în Siria şi Irak, dar a reprezentat o bază de plecare. Slăbiciunile unui preşedinte democrat la Casa Albă au fost corect identificate de către Huntigton, iar anumite intuiţii şi afirmaţii din acea carte au şi astăzi un impact excepţional.
Cartea are şi greşeli – spre exemplu, în Europa exagerează rolul disensiunii dintre ortodoxie şi creştinismul din vestul Europei; nu înţelege problemele generale ale ortodoxiei, care duc la separări puternice în colţul nostru de lume; uită diferenţele pe care alfabetul le aduce în adevăratele diferenţieri ale continentului etc.
Lăsăm oricui plăcerea de a o citi, pentru că se poate cumpăra, dar se şi poate descarca gratuit în mai multe limbi, inclusiv română.
Totuşi, cartea lui Huntigton are două mari merite: mai întîi, titlul, care va rămâne peste decenii, iar apoi concluziile din capitolul final. De fapt, acesta sintetizează câteva idei pe care trebuie să le menţionăm aici:
Mai întâi, citându-l pe Arthur Schlesinger Jr., Huntington reţinea că „multiculturaliştii sînt foarte adesea separatişti etnocentrici, care nu văd în moştenirea occidentală decât crimele occidentalilor”. Ei vor să scape „de moştenirea europeană păcătoasă şi să caute elemente salvatoare în culturi neeuropene”.
Vedem zilnic naivi sau chiar oameni cu mari carenţe de judecată normală care vituperează împotriva Europei şi europenilor, responsabili de toate rele din lume. Mereu însă ei trebuie întrebaţi: erau oare europenii mai dezvoltaţi tehnologic acum 1000 de ani decât restul lumii? Au pornit cumva ei din start fiind primii, şi de peste 2000 de ani exercită autoritar conducerea lumii prin forţa lor militară, economică şi civilizaţională? Răspunsul este negativ, după cum orice specialist în istorie îl ştie – europenii au progresat şi au ajuns la forţa prin care şi-au impus multe din atuuri prin muncă grea. În plus, în absenţa muncii ştiinţifice a europenilor, nici restul lumii nu ar fi ajuns să beneficieze de telefon, internet, curent electric, conducte, automobile etc.
Chiar dacă unele au fost inventate în SUA, nu poate fi negat faptul că amerindienii – deşi mult mai mulţi când primele corăbii cu europeni au ajuns pe continent – nu au creat nimic care să reziste în producţia industrială de astăzi. Să fim însă atenţi la o nuanţă: istoria nu se face cu „dacă”.
Asia a fost mereu mai populată decât Europa, dar proporţia de oameni liberi a fost de multe ori mai redusă decât cea din Europa. Iar omul liber creează, încearcă să se dezvolte, se zbate pentru sine. Sclavia, robia şi alte forme de adulare sau supunere cvasitotală faţă de conducător sunt costisitoare pentru economie, pentru sistemele de educaţie, pentru capacitatea de inovare şi pentru dezvoltarea mentală şi fizică a oamenilor. În statele cu grad mare de libertate speranţa de viaţă este mai mare, numărul de boli mai redus, productivitatea mai bună şi fericirea este mai întinsă.
Sclavia a costat Imperiul Roman mai mult decât toate războaiele de cucerire, pentru că „obiectele vorbitoare” făceau aproape orice să scape de exploatare, de la muncă foarte lentă la sabotaje şi răscoale, când nu se mai putea rezista.
De aceea, să nu ne supăram pe continentul nostru. Da, impunerea stăpânirii europene s-a făcut şi cu masacre, dar să nu credem că teritoriile cucerite au fost un model de bună guvernare şi bună administrare. Masacrele din spaţiul islamic sunt vestite: nimeni nu a realizat o piramidă din capete în Europa, dar mongolii şi crudul Tamerlan a făcut acest lucru, doar în Esfahan / Ispahan peste 50.000 de capete figurând în această macabră dispunere.
Pentru o mai clară dimensiune a masacrelor pe teritoriul planetei noastre a se vedea şi o carte care prezintă un „Top 100” al acestora.
În plus, este şi întrebarea reciprocă: ce a împrumutat Europa în ultima mie de ani de la alte ţări, de pe alte continente? Răspunsul este... „cam puţine lucruri”. Dacă în timpul cruciadelor europenii aveau ce învăţa de la arabi, victoria intoleranţei în islam a redus progresul acestora la foarte puţin. Dacă ar fi fost mai buni decât noi, europenii, noi am fi invadat cu milioanele Asia şi Africa, iar nu invers.
Citeşte continuarea pe adevarul.ro
