Mulţi dintre foştii săi apropiaţi şi colaboratori povesteau despre Nicolae Ceauşescu că ar fi fost un om zgârcit, care nu agrea risipa şi se mulţumea cu puţin, cerând acelaşi lucru şi de la cei din jur. Stilul de viaţă de la vârful conducerii de partid era însă cu totul diferit faţă de ceea ce agrea secretarul general. Gheorghiu-Dej dădea deseori petreceri care se lungeau până către dimineaţă, cu mese bogate şi lăutari, cu băuturi şi veselie din belşug. Opulenţa era o trăsătură elementară a modului de viaţă şi la nivelul nomenclaturii provinciale. Se părea că proletariatul, odată scăpat de jugul asupritorilor, voia să compenseze anii de lipsuri şi suferinţe. Desigur că acest lucru era valabil şi atunci când nomenclaturistul respectiv nu era neapărat de origine proletară, sau nu suferise în mod special lipsuri în tinereţea sa mai mult sau mai puţin revoluţionară. În ceea ce îl privea pe Ceauşescu, el unul suferise lipsuri destule, şi în casa părintească, şi în ucenicia sa, şi în închisoare. Cu toate acestea, pofta de a profita de belşugul cotidian nu era deloc una din trăsăturile sale de caracter. Mai mult decât atât, deseori îl dezgusta sau îl revolta risipa altora, aşa cum arată nu doar mărturiile celor din preajmă, cât şi unele documente de arhivă.
În anii 1970-1971, Ceauşescu a efectuat câteva dintre cele mai importante călătorii ale carierei sale de până atunci, în Statele Unite în toamna lui 1970 şi în China şi Coreea de Nord în iunie 1971. Impactul acestor experienţe a fost mare, atât din punct de vedere politic, cât şi personal, iar concluziile la care a ajuns erau uimitoare pentru el. Ceauşescu a descoperit în America un mod de viaţă cu care nu era familiarizat şi care se deosebea profund de ceea ce cunoscuse el acasă sau în puţinele – până atunci – vizite în străinătate. În ţările socialiste, obiceiurile casei nu se deosebeau prea mult de ceea ce văzuse el în România, vânătorile şi mesele îmbelşugate care se organizau la Moscova semănând mult cu ceea ce se întâmpla şi la Bucureşti. Mâncarea şi băutura trebuiau să fie din belşug, aspect considerat uneori a fi elementar, de bun simţ şi nicidecum un abuz. Stilul era însă cu totul altul la Washington.
După vizita în Statele Unite: „Dacă noi am da salata pe care mi-au dat-o la Casa Albă, s-ar face scandal”
Întors acasă din prima sa vizită în Statele Unite ale Americii, Ceauşescu îşi povestea cu uimire experienţa: „Ceea ce am mai remarcat este şi simplitatea lor în ceea ce priveşte mâncarea. Mănâncă şi puţin, şi prost gătit. În general se servesc două feluri de mâncare; e departe de cum se face la noi. Se dă la început ceva, peşte de regulă şi o friptură. Dacă noi am da salata pe care mi-au dat-o la Casa Albă, s-ar face scandal.
La dineul care s-a oferit în onoarea şefilor de state şi guverne ni s-a dat o budincă din mălai. Vinul ni s-a servit în nişte pahare simple şi câte o jumătate de pahar de vin alb şi o jumătate de pahar de vin roşu. L-ai băut, să fii sănătos, nu ţi se mai dă. Aşa că din acest punct de vedere lucrurile sunt foarte bune. În general se bea puţin. În orice caz la prânz nu se bea.”[1]
La mesele din ţară, indiferent de ocazie, ospătarii aveau mare grijă să umple degrabă paharele golite şi – deşi se ştie că nu era un mare consumator de alcool – Ceauşescu a rămas probabil uimit să observe că pe tărâm american nimeni nu-i mai toarnă în pahar după ce l-a golit. Dar acest lucru, se pare, nu numai că nu l-a deranjat, ci l-a încântat. La fel de încântat a fost şi de simplitatea meselor, lipsite de sosurile şi cărnurile variate de la mesele din ţară, de grasele bucate tradiţionale şi prăjeli, precum şi de deserturile somptuoase. Fără a face neapărat abuz, bărbaţii din conducerea de partid din ţară consumau, în mod cert, mai mult de un pahar de vin la masă.
Economia americană îl inspira pe Ceauşescu: „Aici cred că şi noi ar trebui să scoatem de prin bufetele noastre de la ministere băuturile. Să aibă bufetul suc şi apă minerală. Va trebui să revedem şi recepţiile noastre şi fondurile noastre pe care le dăm în acest scop Ministerului Afacerilor Externe şi să stabilim nişte norme foarte strânse. Ceea ce am mai văzut la ei în acest domeniu este că ei nu dau la nimeni pe gratis. Ei au admis 12 oameni care să mănânce gratis la Asociaţia de Politică Externă. În afară de aceştia au fost mulţi şi care a vrut să participe la dejun şi-au plătit dejunul cu 25 de dolari. Şi asta nu a fost numai aici, ci peste tot. Îl invită pe cutare, acesta se consideră onorat, dar îşi plăteşte tacâmul. Ni s-a spus că acest procedeu este un fel de lege în Statele Unite. Din acest punct de vedere, sunt nişte oameni foarte economi şi calculaţi.”[2]
Continuarea pe historia.ro
