Sumele sunt enumerate în Hotărârea Definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, secţia a treia, în cazul Rosengren contra României, pronunţată în 24 aprilie 2008: "Reclamantul a solicitat sumele următoare ca despăgubiri pecuniare şi ne-pecuniare:
– 850.000 dolari americani (USD) reprezentând împrumuturile făcute pentru a-şi putea acoperi cheltuielile zilnice din timpul procedurilor;
– 3.000.000 USD reprezentând prejudiciul cauzat afacerii sale prin interdicţia de a părăsi Bucureştiul ;
– 800.000 USD cu titlu de despăgubire pentru suferinţele fizice şi mentale (inclusiv pentru bolile contractate), în timpul cât a fost în detenţie în timpul procedurilor;
– 4.000.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniară pentru arestarea sa ilegală şi distrugerea reputaţiei de om de afaceri în România;
– 100.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniară pentru imposibilitatea de a-şi vedea familia din Suedia în timpul interdicţiei de deplasare; şi
– 637.500 USD despăgubire, în calitate de cetăţean, pentru restricţionarea libertăţii de mişcare".
CEDO însă a considerat că Rosengren este îndreptăţit să primească o despăgubire cu mult mai mică de la statul român, se arată în Hotărâre: " PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, declară 3. (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei decizii conform articolului 44 § 2 din Convenţie, EUR 3,000 (trei mii de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de despăgubire ne-pecuniară şi că sumele respective vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 4. respinge restul cererii reclamantului de satisfacţie echitabilă".
Istoricul procesului lui Rosengren din România, cu multe termene de judecată amânate, finalizat la 16 octombrie 2000, când Curtea de Apel a decis că acuzaţiile împotriva reclamantului condamnat la patru ani de închisoare se prescriseseră, se găseşte tot în Hotărârea CEDO pronunţată în aprilie 2008 si disponibila pe jurisprudentacedo.com:
"5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte in Visby, Suedia. La data evenimentelor, locuia în România.
6. La 4 februarie, 20 şi 29 martie 1993 poliţia română a luat o declaraţie a reclamantului în legătură cu plângerea penală făcută împotriva sa de către partenerii săi de afaceri privind o presupusă fraudă.
7. La 13 aprilie 1993 au fost demarate proceduri penale împotriva reclamantului, şi acesta a fost pus în arestul poliţiei sub acuzaţia de fraudă prin tranzacţii de afaceri.
În ziua următoare, procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis trimiterea reclamantului înapoi în închisoare.
8. La 1 noiembrie 1993 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a investit Judecătoria Bucureşti cu dosarul cauzei referitoare la reclamant .
1. Procedurile penale împotriva reclamantului
9. La 6 decembrie 1993 Judecătoria Bucureşti a avut loc prima şedinţă de judecată în cauză. Avocatul reclamantului a cerut o amânare pentru a pregăti apărarea. Au fost programate mai multe audieri pentru luarea în evidenţă. De mai multe ori Judecătoria a amânat cazul din cauza deficienţelor procedurii de citare.
La 15 noiembrie 1994 a fost consemnată depoziţia unui martor în prezenţa reclamantului şi a avocatului său.
10. Prin sentinţa din 29 noiembrie 1994, Judecătoria a condamnat reclamantul pentru fraudă, l-a condamnat la patru ani de închisoare şi a dispus acordarea de daune civile victimelor. S-a decis de asemenea expulzarea reclamantului, după executarea pedepsei, dată fiind naţionalitatea sa suedeză.
11. La 11 mai 1995 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantului şi a trimis dosarul cauzei înapoi la Judecătorie pentru rejudecare. S-a descoperit că instanţa de fond nu clarificase toate faptele şi că nu examinase toate acuzaţiile aduse împotriva reclamantului, conform celor formulate de procuror la 1 noiembrie 1993.
12. Între 27 iunie 1995 şi 21 ianuarie 2000 au fost programate în jur de 40 de termene de judecată în faţa Judecătoriei Bucureşti, cazul fiind amânat de mai multe ori din cauza deficienţelor în citarea părţilor, din cauza absenţei părţilor sau din cauza lipsei dosarului de urmărire penală. La 30 aprilie 1997 cazul a fost amânat pentru a permite reclamantului să angajeze un nou avocat.
Reclamantul a formulat contestaţii împotriva judecătorilor de la Judecătorie la 20 noiembrie 1996, 18 iunie şi 13 august 1997. Toate acestea au fost respinse.
13. La 21 ianuarie 2000 Judecătoria Bucureşti, după ce a reexaminat dovezile aduse în cauză, a condamnat din nou reclamantul la patru ani de închisoare, cu obligare la plata de daune civile.
14. La 16 octombrie 2000, la apelul reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a încetat procesul, întrucât acuzaţiile împotriva reclamantului se prescriseseră. După reevaluarea dovezilor şi pe baza celor descoperite, Curtea de Apel a recalculat valoarea daunelor civile acordate victimelor.
15. Într-o decizie definitivă din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, după reexaminarea dovezilor, a respins apelul pe două temeiuri din lege invocate de reclamant împotriva deciziei din 16 octombrie 2000.
16. La 25 octombrie 2002 Procurorul General a promovat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii definitive din 12 martie 2002, cu referire la casarea ordinului de expulzare (recurs în anulare).
Printr-o hotărâre definitivă din 7 aprilie 2003, Curtea Supremă a admis recursul în anulare, a casat partea din hotărârea definitivă din 12 martie 2002 privind ordinul de expulzare şi a renunţat la ordinul respectiv întrucât reclamantul nu renunţase niciodată la cetăţenia sa română, ceea ce ar fi făcut din expulzarea sa una neconstituţională.
2. Obligaţia de a nu părăsi Bucureştiul
17. La 19 decembrie 1995 Judecătoria Bucureşti, la cererea reclamantului, a revocat măsura arestării preventive, dar i-a impus obligaţia de a nu părăsi oraşul, ca măsură de siguranţă prevăzută de Codul de procedură penală român (“CPP”).
18. La 27 Februarie 1996 reclamantul a înaintat la Judecătoria Bucureşti o cerere pentru revocarea acestei interdicţii. Acesta a susţinut că dacă i se permitea să călătorească peste graniţă în scopuri profesionale, putea recupera mult mai repede fondurile pentru plata daunelor. Într-o decizie dată în aceeaşi zi, Judecătoria a respins cererea, susţinând că nu era necesară deplasarea peste graniţă în vederea administrării afacerilor sale, întrucât reclamantul putea să-şi numească un reprezentant în acest sens.
19. La 29 martie 1996 Curtea de Apel Bucureşti a respins un apel al reclamantului împotriva acestei decizii. Curtea a susţinut, în baza CPP, că reclamantul putea să conteste interdicţia numai făcând apel împotriva deciziei pe fond a cazului.
20. La 5 şi 26 iunie, 11 septembrie şi 16 octombrie 1996 Judecătoria a respins şi alte cereri ale reclamantului prin care acesta solicita ridicarea măsurii luate, fără a specifica motivele. La 18 decembrie 1996 Judecătoria a respins o cerere similară pe motiv că circumstanţele care au dus la luarea deciziei nu s-au modificat.
21. La 22 octombrie 2001 reclamantul a părăsit România fără acordul autorităţilor şi s-a stabilit în Suedia".
Unul dintre iubiţii Cristinei Verona, cu care aceasta a avut o relaţie strânsă şi cu care s-ar fi iubit chiar cu câteva săptămâni înainte de tragedie, ar fi chiar Julian Rosengren.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M