Călin Hera: Provocarea unui om care a fost singur

Cartea lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, zgâlţâie deja, deşi n-a ajuns încă la tipar. Articolul publicat ieri de EVZ a fost cel mai comentat din întregul ziar, pe forumul evz.ro. Ciudat, pentru un articol „de pe Cultură”.

Sunt trei explicaţii aici: 1) sentinţele selectate de EVZ (din cele 528 de pagini ale cărţii) se referă la monumente ale culturii româneşti clasice şi contemporane; 2) povestea cărţii-testament e fabuloasă (autorul a cerut ca manuscrisul să fie publicat abia la cinci ani după moartea sa!); 3) Adrian Marino este, el însuşi, un reper cultural de marcă.

În cartea autobiografică, Adrian Marino vorbeşte despre el însuşi şi despre oamenii cu care a in teracţionat. O face în cunoştinţă de cauză. O face subiectiv şi sincer, fără să dea impresia că vrea să ofere vreun favor sau vreun defavor. O face pur şi simplu. Pentru publicul larg, prima nedumerire a fost de genul „Cine mai e şi Marino ăsta?”.

Pentru că părintele grupării Echinox n-a fost niciodată vreun răsfăţat al show-urilor de televiziune, n-a fost niciodată răsplătit cu vreo funcţie publică şi nu a fost folosit ca vehicul electoral. Având o biografie comparabilă cu a altor disidenţi de marcă ai regimului comunist, Marino a făcut 15 ani de puşcărie politică şi domiciliu forţat în Bărăgan (nu acasă!), a scris câteva cărţi importante şi, cum am spus, a închegat una dintre cele mai importante grupări culturale ale României, cea de la Cluj. Nu e puţin lucru.

Dar de ce a scris Adrian Marino, în cartea dedicată posterităţii, lucruri incomode despre Călinescu, Eliade, Cioran, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Dinescu şi alţii? A fost un om rău, care a vrut să se răzbune pentru ceva? Pentru ce? Sau, nu cumva, a surprins unghiuri din care, dacă priveşti, ţi se pare că regele e, pe ici, pe colo, gol? (În paranteză: cei care l-au cunoscut, cât de cât, pe Adrian Marino, n-au avut nicio revelaţie citind pasajele selectate de EVZ. Cărturarul clujean spunea aceste lucruri şi în vremea în care era în viaţă şi o făcea inclusiv atunci când se afla faţă în faţă cu cel criticat.)

Personal, mi-e greu să spun că are sau că nu are dreptate, punctual. Dar sunt absolut de acord că, pentru sănătatea unui popor, e important să se discute inclusiv despre statui. Ani în şir, s-a vorbit despre cât de mare este Mihai Eminescu, atât de mare, de imens, de colosal, încât acum puţini sunt aceia care îl mai citesc.

Generaţii întregi de elevi de liceu au învăţat pe de rost comentarii despre geniul poetului nepereche, fără să-şi mai piardă vremea să treacă măcar prin poeziile sale. Văd în năstruşnicia de a propune sanctificarea lui Eminescu o ironie, pornită tot de la Cluj. Acelaşi risc e prezent şi acum, şi fiecare dintre noi o recunoaşte, dacă e onest. Cu o statuie nu poţi interacţiona. Poţi să te fotografiezi alături de ea, dacă doreşti, dar atât.

Citeşte mai mult în Evenimentul Zilei.