Câţi dintre noi ştiau de Ana Maria Brânză, o fată de 23 de ani care a muncit enorm pentru această performanţă uriaşă?

Imediat după finala pierdută, era atât de bucuroasă totuşi că a luat argintul încât a spus că nici nu mai vrea să audă de scrimă pentru un timp începând cu cea mai importantă seară a carierei sale.

Puţini dintre noi ştim câte sacrificii se ascund în spatele unui asemenea succes, dar acest şablon îl repetăm obsesiv, poate - poate, cineva acolo, sus, (şi nu mă refer la divinitate) îi va ajuta cu adevărat pe aceşti oameni minunaţi.

Cel mai probabil că toţi aceşti adevăraţi campioni vor trece în uitare imediat după stingerea flăcării olimpice. Pentru ei, din acel moment va reîncepe, probabil, coborârea într-un anonimat de patru ani în care se vor chinui în aceleaşi baze neprimitoare şi în aceleaşi condiţii vitrege pentru performanţă.

Şi de asta noi suntem cei mai vinovaţi. Vom uita de aceşti campioni şi îi vom scoate de la naftalină la urmatoarea Olimpiadă, la Londra, în 2012. Alina Dumitru, Mihai Covaliu, Ana Maria Brânză şi fetele de bronz ale lui Nicolae Forminte nu se vor mai regăsi nici măcar în coada buletinelor de ştiri (ne)sportive şi nici pe ultima pagină a ziarelor pline de fotbalul atotputernic, dar care ratează cu perserverenţă fiecare calificare la Jocurile Olimpice.

Ţine de noi şi nu avem voie să-i mai uităm pe campionii noştri, care acum îşi trăiesc secunda de glorie înaintea unei munci şi mai dure pentru ca peste patru ani să ne mai reamintim, poate, de ei.

Ei acum răspund cu bunăvoinţă întregii prese care i-a ignorat aproape patru ani. Merită tot respectul şi toată aprecierea noastră toţi sportivii care au avut onoarea să ne reprezinte la festivitatea de deschiderea a Jocurilor de la Beijing.

Pentru că important este să participi! Nu trebuie să-i uităm nici pe tiristul Alin Moldoveanu şi pe halterofilul Antoniu Buci, care au fost atât de aproape de podium. Şi ei sunt adevăraţi campioni!

Iar pentru a vedea cât de mult înseamnă un asemenea campion o să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în urmă cu o zi la Beijing. În drumul spre Ambasada României, unde era programată conferinţa de presă a Alinei Dumitru, discutam cu ghidul meu, Chan, un chinez care ştie şi româneşte, despre Jocurile Olimpice.

Imediat, mi-a spus de medalia de aur a judokanei noastre. "Merg acum să-i iau un interviu!", i-am spus. "Serios? Aş vrea să fac o poză cu ea, dacă se poate", mi-a răspuns, "sau dacă nu se poate, m-aş mulţumi şi cu un autograf."

Când am ieşit şi i-am adus autograful Alinei, s-a bucurat ca un copil când primeşte o jucărie. Iar pentru asta, mi-a făcut şi o reducere de 50% pentru timpul pierdut în acea zi cu mine!

Câţi dintre noi, oare, am fi făcut la fel?!!!

Citeşte postarea precedentă