Am plecat la doar trei zile după cutremurul din Sichuan, auzisem de ameninţările teroriste din preajma Jocurilor Olimpice şi de faptul că la Beijing poţi fi arestat oricând de poliţia chineză.

Dar în momentul când m-am întâlnit în barul aeroportului cu Adelin şi Dan, deja îmi trecuse acea stare de teamă şi mă gândeam la subiectele pe care le-aş putea face la Beijing. M-am gândit că dacă ei au scapat cu bine din atâtea zone de conflict, nu ar fi chiar frumos ca tocmai eu să îmi fac asemenea griji înaintea plecării.

După o escală la Amsterdam, am luat drumul Chinei, iar călătoria a fost, pentru mine cel puţin, fascinantă.

Am trecut pe deasupra Siberiei, care m-a impresionat prin mulţimea de lacuri sau ochiuri de apă, dupa cum se vedeau din avion, ceea ce m-a făcut să o întreb pe stewardesă dacă nu cumva survolăm teritoriul Finlandei, Ţara celor peste 1.000 de lacuri.

Am avut parte de un peisaj de vis: o sumedenie de lacuri aşezate unul lângă celălalt erau loc de scaldă pentru ultimele raze ale soarelui, în timp ce deasupra ochiurilor de apă, nişte nori stăteau parcă suspendaţi în aer ca un covor zburător.

Am mers mereu spre soare, am lăsat întunericul în urmă, ne-am îndreptat spre Răsărit, iar noaptea a stat doar în spatele nostru. Practic, pe durata întregului zbor de 10 ore de la Amsterdam la Beijing nu am văzut aproape deloc întunericul, doar un orizont sângeriu care ne ghida spre lumină. Nu cred să fi fost mai mult de 30 de minute de întuneric total de-a lungul zborului spre Beijing.

A urmat apoi cel mai frumos răsărit de soare, când cerul şi-a zămislit copilul printre nori precum o minge de foc. Deja ne simţeam tot mai aproape de Asia, mai ales că şi stewardesele au avut grijă de asta pentru că atunci când se crăpa de ziuă, ne-au servit nişte tăiţei fierbinţi cu legume la care nu ne-au mai dat tacâmuri, ci direct beţişoare.

Apoi, am survolat imensul deşert Gobi, care parcă nu se mai termina. Mai bine de două ore am zburat deasupra sa, după care am ajuns la Beijing. Imediat am coborât din avion, am fost întâmpinaţi de simpaticele mascote FUWA şi de voluntarii care erau foarte amabili şi îţi ofereau toate pliantele şi hărţile de care aveai nevoie ca să nu te rătăceşti prin Beijing, ba, mai mult, îţi puneau la dispoziţie şi un ghid despre cum trebuie să procedezi pentru a evita unele neplăceri legate de mâncarea chinezească.

Controlul bagajelor nu a durat deloc mult, deşi ne-am fi aşteptat, poate, să stăm vreo trei ore numai acolo. Totul a fost frumos până am ieşit în afara aeroportului. Acolo, am fost de-a dreptul lovit de smogul produs de poluarea alarmantă din capitala chineză şi de o umiditate care îţi taie, pur şi simplu, răsuflarea.

După ce am ajuns la hotel, a început adevărata nebunie. Pe măsură ce se apropia ora ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice, creştea şi numărul telefoanelor din ţară. Colegii mei vroiau să le transmit informaţii cât mai proaspete, dar în acelaşi timp trebuia să rămân ţintuit în camera de hotel pentru a putea transmite prin webcam corespondenţe video (asta pentru că în China nu funcţionează 3G-ul). Şi aşa s-a făcut că spectacolul de artificii de la startul Olimpiadei l-am văzut la televizor din camera de hotel.

Deşi eram rupt de oboseală, a trebuit să dau corespondenţe până după 12 noaptea, când până şi sistemul a cedat şi nu am mai putut fi sunat din ţară.

Cum somnul îmi cam trecuse, am mai intrat pe internet să vorbesc cu cei de acasă şi am vazut pe DVD şi ultima parte a filmului Mihai Viteazu (prima o vizionasem în avion). Până la urmă am adormit în jurul orei 3:00 (22:00 la Bucureşti), după 36 de ore de rezistenţă.

Aceasta a fost ziua cea mai lungă - prima zi a Jocurilor Olimpice de la Beijing. De acum, cam toate vor arăta cam la fel!