Am ajuns la sala Olympic Sports Centre Gimnasium la putţn timp după terminarea meciului Norvegia - Suedia 31-24, când fanii scandinavi ieşeau să se răcorească pe malul lacului din preajma arenei. Mă asşz pe locul rezervat şi am de aşteptat vreo 40 de minute până la startul meciului. Cu fiecare minut care se apropia de ora marii bătălii, sala începea să prindă tot mai mult viaţă. Fanii maghiari încep să mă impresoare, iar numărul lor este copleşitor. Aştept o susţinere care se lasă aşteptată din partea alor noştri. Încă nu văd niciun tricolor înăuntru dar nu îmi pierd speranţa. Tresar când mai văd stânga vreo câteva tricouri galbene asemănătoare celui purtat de mine, dar e doar o iluzie. Sunt fie chinezi, fie suedezi care vor să vadă şi acest meci.

În cele din urmă, vine şi delegaţia noastră oficială în frunte cu preşedintele COSR, Octavian Morariu, şi soţia sa. Rând pe rând îi remarc pe Mihai Covaliu, Răzvan Florea, Ioan Dobrescu şi pe Florin Bercean, antrenorul campioanei noastre olimpice la judo, Alina Dumitru. Are vopsit pe faţă tricolorul ca un veritabil chibit. Deja nu mai mă simt atât de singur. Mai ales că observ mai în faţă încă trei compatrioţi cu un steag imens. RO-MÂ-NIA!, începe să strige galeria oficialilor, moment în care mă ridic şi îmi anunţ răspicat favorita din rândul ungurilor. Imediat, vine şi răspunsul lor: RIA, RIA, UNGARIA! E clar! Vom avea meci greu! Şi la handbal, dar şi în tribune!

Chiar în faţa mea, un tip se întoarce spre mine şi mă întreabă în română de unde sunt. Intrăm în vorbă, schimbăm câteva impresii şi aflu că îl cheamă Otto, este din Oradea, dar e stabilit în Ungaria. A venit împreună cu fanii maghiari de la începutul Olimpiadei şi merge la toate competiţiile unde Ungaria are şanse la medalii. Acum, s-a izolat de amicii săi tocmai pentru ca îi este greu să facă o alegere. Spune că acum este neutru şi că va ţine mai departe cu echipa care va câştiga azi.

Începe meciul. Maghiarele sunt mai în formă, noi avem şi ghinion, dar parcă nu mai suntem la fel ca în grupe şi diferenţa creşte vizibil pe tabelă. Pentru mine, însă, începuse meciul meu cu suporterii rivalelor. Trebuie să le ţin piept. Chiar dacă intru în direct prin telefon din oră în oră, îmi neglijez vocea şi mă ridic aproape la fiecare gol al nostru să le încurajez pe fete. Sunt o picătură galbenă într-un ocean alb-roşu-verde, dar nimeni nu se uită urât la mine.

Este pauză şi avem două goluri de recuperat. Îmi fac speranţe că putem recupera şi că miracolul se va produce. Dar Ungaria se distanţează decisiv pe tabelă şi totul pare năruit. Ba nu! Mai este o sansa! Reducem din nou foarte mult din diferenţă şi simt că încă se mai poate. Mă ridic din nou în picioare, cred că i-am exasperat pe maghiarii din spatele meu!, şi strig din toţi rărunchii: HAI ROMÂNIA! HAI FETELOR!

Este poate momentul meu de glorie. Un grup de unguri din faţă plimbă un pahar de bere din mână în mână până ajunge în dreptul meu. Otto îmi spune: "Este pentru tine! Ungurii ţi-au cumpărat bere şi îţi fac cinste!" Este victoria mea asupra Ungariei, însă acest succes nu îl pot savura cum mi-aş fi dorit. Berea are un gust amar după eşecul fetelor noastre.