O parte din sufletul meu a rămas definitiv în Beijing, la fel cum o mică bucăţică din China am luat-o cu mine definitiv. Mai mult ca orice loc pe care l-am văzut până acum, Beijing-ul mi-a intrat la inimă. Dincolo de organizarea impecabilă, vecină cu perfecţiunea, a Jocurilor Olimpice, Beijing-ul a oferit tuturor celor prezenţi aici o lecţie de viaţă.

China nu este cea din auzite, China chiar este o naţiune uriaşă care şi-a arătat puterea deplină la această Olimpiadă. În afara infrastructurii impresionante şi a rezultatelor de necontestat, chinezii chiar i-au făcut pe toţi invitaţii Jocurilor să se simtă bineveniţi. Nu ştiu dacă amabilitatea gazdelor este naturală sau a fost forţată de acest eveniment planetar, dar chiar şi aşa, au ştiut să facă totul ca să nu ne lipsească absolut nimic.

Ar fi multe de spus despre frumuseţea fiecărui loc din capitala Chinei. Marele Zid, Oraşul Interzis, Templul Cerului sau Palatul de Vară sunt toate adevarate capodopere, care au integrat impecabil cea de-a 29-a ediţie a Jocurilor Olimpice.

La finalul aventurii mele în China, mărturisesc că m-am convins cu adevărat de măreţia acestei competiţii. Recordurile, medaliile, bucuriile, dezamăgirile si dramele fiecărei Olimpiade m-au marcat profund. Am vazut din tribune recordul mondial fabulos la suta de metri al lui Usain Bolt, dar şi eşecul amar al fetelor noastre de la handbal în faţa Ungariei.

La prima mare competiţie la care am participat, trebuie să spun că Jocurile Olimpice reprezintă Everestul sportului, iar pentru fiecare sportiv, prezenţa la această competiţie reprezintă apogeul. Atmosfera din oraş este impresionantă şi te simţi special când te contopeşti pe străzi cu sportivi şi suporteri reprezentând toate seminţiile pământului.

Tocmai de aceea, acum când mă aflu în avionul care mă aduce acasă, alături de sportivii noştri, mă gândesc în primul rând la faptul că aceşti oameni imenşi merită mai multă atenţie şi mai mult respect din partea noastră. Dacă nu a fost o Olimpiadă prea reuşită pentru noi în comparaţie cu precedentele ediţii, a fost şi vina noastră. Câţi dintre noi ştim în ce condiţii se pregătesc aceşti sportivi, despre care mai aflăm câte ceva din patru în patru ani când ne reprezintă cu mândrie ţara la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice şi apoi la marile competiţii?

Şi noi, oamenii obişnuiţi, suntem vinovaţi de eşecul de la această Olimpiadă! Nu mai avem voie să-i aruncăm în anonimat pe aceşti oameni, trebuie să avem o mai mare grijă la desfăşurarea orelor de sport din şcoli şi putem să ne trimitem din nou copiii la sport. Credeţi-mă că emoţiile pe care le simţi atunci când vezi şi vorbeşti cu un campion olimpic sunt unice! Iar când am coborat din avion alături de aceşti mari sportivi chiar a fost ceva cu totul şi cu totul deosebit.

Alina Dumitru, Georgeta Andrunache, Viorica Susanu, Sandra Izbaşa şi Constantina Diţă Tomescu trebuie tratate ca nişte adevarate regine pentru că sunt cu adevarat MARI! Şi la fel sunt şi ceilalţi medaliaţi ai noştri ca şi toţi cei 102 sportivi care ne-au reprezentat tricolorul la Marile Jocuri.

De aceea, la finalul acestei Olimpiade a superlativelor la care am avut mândria şi onoarea să particip, nu îmi mai rămâne decât să spun: Respectul nostru, Beijing! Îl meriţi din plin! Iar noi, să ne respectăm campionii!

Bogdan SOCOL