Violenţele fizice, violurile, rechizițiile forțate, localitățile distruse, execuțiile sumare au aruncat o pată pe armata germană considerată atât de disciplinată, ocuparea Belgiei fiind denumită în propagandă „Violul asupra Belgiei”, iar soldatul german prezentat drept o bestie însetată de sânge, sub porecla „Hunul”. Mica Belgie a beneficiat de un val imens de simpatie, înfrângerea ei fiind folosită în Marea Britanie şi, mai târziu, în SUA pentru a mobiliza tinerii să se înscrie în armată pentru a lupta în Europa.
Regatul Belgian a fost creat în 1830, după un război de independență față de Olanda,iar printr-un tratat semnat la Londra, în 1839, neutralitatea sa a fost recunoscută și garantată de Olanda, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia și Austria. În 1870, printr-un alt tratat, Marea Britanie, Franța și Prusia şi-au reînnoit garanţiile.
Populația regatului era puțin peste 7 milioane de locuitori și se bucura de o situație economică de invidiat, economia funcționând la parametri maximi. Coloniile furnizau și ele venituri considerabile.
Pe plan militar, Belgia nu putea nici măcar să încheie alianțe defensive, statutul său de neutralitate interzicându-i acest lucru. Teoretic, țara era în perfectă siguranță, toți vecinii ei și potențiali inamici fiind, de facto și de jure, garanții independenței, ai integrității teritoriale și ai neutralității ei. Totuși, guvernul belgian s-a preocupat de starea armatei și de efectuarea serviciului militar. În 1909 a fost emisă legea privind obligativitatea serviciului militar pentru un băiat din fiecare familie, iar în 1913, legea privind serviciul militar general, cu scopul de a mări efectivele armate la 340.000 soldați pe timp de pace.
Belgia şi armata sa în 1914
Totuși, în 1914, la începerea Primului Război Mondial, Belgia avea doar 120.500 soldați sub arme, în 6 mari Divizii, și 3.500 de jandarmi. Corpul ofițeresc era cu 2.300 de oameni în minus; 65.000 de rezerviști, în vârstă, erau dislocați prin garnizoane; Garda Civică, având 46.000 de membri, servea ca poliție în spatele liniilor. Acestora li se adăugau 18.000 de voluntari, plus 38.000 recruți și voluntari în primele zile de război. Trupele coloniale nu au fost folosite în Europa, activând doar pe fronturile din Africa.
Infanteria avea 14 regimente de linie, 3 regimente de vânători pedeștri, 1 regiment de grenadieri, un regiment de carabinieri și un batalion de carabinieri pe biciclete, plus jandarmeria. Cavaleria avea 2 regimente de ghizi, 3 regimente de vânători călare și 5 regimente de lăncieri. Artileria avea 3 regimente de artilerie de câmp, 2 grupări de artilerie călare și 3 grupări de artilerie de garnizoană, în marile fortărețe de la Liège/Luik, Namur și Antwerp/Anvers[1]. Tunurile erau germane, marca Krupp, iar mitralierele folosite erau Maxim (germane) și Hotchkiss (franceze; firma Hotchkiss a fost întemeiată în secolul XIX de un american stabilit în Franța). O bună parte a tunurilor Krupp, comandate (și achitate) din Germania, nu au mai venit, războiul începând înainte ca acestea să fie livrate...
Aviația era redusă numeric, din 1915 primind aparate de zbor franceze și engleze, piloții belgieni contribuind din plin la victoria finală aliată. Comandant suprem al armatei era regele Albert I, care s-a dovedit un luptător neobosit şi un comandant foarte bun.
Acestea erau trupele care aveau să dea piept, la începutul lunii august, cu extraordinara mașină de război germană. Mașină care se va împotmoli, mai mult decât ar fi crezut cineva vreodată, în mica Belgie.
Planul Schlieffen
Campania din vest a fost făcută de către germani urmând parţial celebrul plan Schlieffen, întocmit de către contele Alfred von Schlieffen, comandantul Marelui Stat Major între 1891 şi 1906, ca urmare a pactului franco-rus din 1894, care deschidea automat o dublă ameninţare pentru Germania. Pentru Reich, marea ameninţare era Franţa, dornică de revanşă după înfrângerea din 1871 şi cedarea către Germania a Alsaciei şi Lorenei. Graniţa comună dintre cele două state era de aproximativ 250 kilometri, între două ţări neutre – Elveţia şi Luxemburg, graniţă formată în mare măsură din păduri, munţi şi fortificaţii franceze. Planul era simplu – armata germană urma a trece prin Belgia, Luxemburg şi provincia olandeză Limburg, învăluind armatele franceze şi Parisul prin vest, concomitent cu blocarea porturilor de la Atlantic; von Schlieffen spunea că mâneca ultimului soldat de pe flancul drept german trebuie să atingă Canalul Mânecii.
În 39 de zile, Franţa urma să fie înfrântă, la fel ca în 1870. Pentru aceasta, 5 armate ar fi înaintat prin Belgia, alte două asigurând defensiva în Alsacia şi Lorena. Planul iniţial a fost însă modificat ulterior de von Moltke şi ceilalţi comandanţi germani, aceştia renunţând la învăluirea completă, până la Canalul Mânecii şi Atlantic, o decizie strategică fatală pentru germani.
Continuarea pe historia.ro
