În vara anului trecut, când guvernele mondiale şi economiştii de stat de-abia ce îşi mai dezgheţau puţin rictusurile la vederea datelor ce indicau despărţirea – o despărţire timidă şi atunci şi în prezent - de spectrul recesiunii, doi economişti de renume internaţional, americanul Paul Krugman şi britanicul Niall Ferguson (mai degrabă istoric al economiei), dezbăteau deja cu înflăcărare efectele pe care aveau să le aibă în viitor măsurile de stimulare economică pe care l-au luat statele în faţa vriei economice mondiale.
Cei doi au transformat disputa într-o ceartă în toată regula care s-a revărsat pe bloguri, în publicaţiile în care semnează şi în conferinţe. Americanul laureat al Nobelului îşi dedică mai toate editorialele din New York Times tezei că guvernele nu cheltuiesc destul, în timp ce Ferguson e un fanatic al cumpătării bugetare. Contra celor doi profesori e ecoul peste decenii al polemicii dintre britanicul John Maynard Keynes, artizanul investiţiilor publice pe timp de criză pentru stimularea consumului în perioade şi austriacul Friedrich von Hayek, avocatul liberalizării statului de intervenţia statului.
Pe scurt, austeritate versus cheltuieli şi investiţii.
Fineţurile teoretice au transgresat în prezent în politicile publice, iar contrele sunt acum între SUA şi Europa. Paradoxal, guvernele europene au îmbrăţişat austeritatea, iar americanii, risipa.
Contaminate cu virusul crizei Greciei, guvernele de pe vechiul continent s-au apucat de tăiat cheltuieli şi ferecat vistierii. Cu deficite bugetare umflate, majoritatea statelor europene se văd ameninţate că ar putea ajunge în incapacitate de plată şi singura orientare pe care au luat-o în considerare duce spre austeritate. Grecia, Spania, Portugalia, România, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Italia toate au anunţat măsuri de limitare a cheltuielilor bugetare. Populaţia are de suferit, şomajul riscă să crească şi mai mult, consumul ar putea să scadă, spun unii economişti.
De cealaltă parte, Statele Unite, care vin după cele mai mari injecţii de stat în economie din istoria ţării, argumentează în favoarea menţinerii cheltuielilor stimulative la care o parte a guvernelor europene s-au înhămat în 2008 şi 2009. Divergenţele pe tema momentului în care cheltuielile bugetare ar trebui să intre în regres dintre noul conservatorism bugetar european şi New Deal-ul american contemporan s-au dezvăluit în timpul dezbaterilor de la summitul G20 care a avut loc la începutul lui iunie în localitatea Busan din Coreea de Sud.
Secretarul american al Trezoreriei, Timothy Geithner a avertizat la Busan că graba cu care se aruncă europenii la reducerea cheltuielilor poate să pericliteze fragila recuperare globală, că pasul înapoi ar deschide porţile către o rundă secundă a depresiunii. Omul de la finanţe al lui Barack Obama a sugerat că e mai indicat ca ţările europene cu surplus comercial, cum e cazul Germaniei, să continue să stimuleze cererea de pe piaţa internă. Până şi economistul Nouriel Roubini, poreclit Doctor Doom al economiei pentru că a prevăzut criza economică, a spus că Germania şi-ar mai putea permite să stimuleze din bani publici economia nu doar în 2010, ci şi în 2011, iar laureatul de Nobel Joseph Stiglitz a avertizat că, dacă insistă pe un plan coordonat de austeritate, Europa merge spre dezastru.
Germania a spus nu. Marea Britanie a noului premier David Cameron a spus nu. În cuvintele unui blogger mucalit, Europa i-a spus Americii să se ducă dracului. Concluzia summitului G20 s-a armonizat cu poziţia europeană, semn că renunţă la sprijinul pe care l-a acordat la summiturile anterioare stimulării economiilor prin investiţii de stat:
“Acele state cu care au înainte provocări fiscale serioase trebuie să accelereze ritmul consolidării. Salutăm anunţurile recente făcute de unule ţări că-şi vor reduce deficitul în 2010 şi că-şi vor întări cadrul legal şi instituţiile fiscale”, se arată în comunicatul emis după reuniunea de la Busan.
Imediat, Angela Merkel a anunţat un plan de austeritate fără precedent în istoria Germaniei: reduceri de personal în sectorul public, introducerea unei taxe noi, tăierea unor alocaţii sociale, etc, în încercarea de-a economisi 85 de miliarde de euro până în 2014. Tonul dat la Berlin a fost preluat la Londra, unde premierul conservator David Cameron a anunţat şi el măsuri de austeritate foarte dure. Guvernul britanic ia în considerare creşterea vârstei de pensionare, majorarea TVA-ului, concedieri în sectorul public, etc. Spania a tăiat de asemenea în carne vie, ca să nu mai vorbim de România sau de Grecia.
Divergenţa euro-americană a fost la fel şi în 2008. Pe când America cea ostentativ liberală primea pachetul de stimulare în valoare de 787 miliarde de dolari, echivalent cu 5,5% din PIB, Europa cea presupus intervenţionistă de-abia punea cap la cap măsuri stimulative în ce echivalau cu doar 0,9% din PIB. Motivul de atunci e acelaşi cu cel de acum: UE se teme că deficitele şi datoriile publice în creştere ar putea destabiliza euro-ul.
Acum, în timp ce Statele Unite raportează o creştere economică zdravănă, de 5,9% din PIB în raport cu 2009, statele europene, ale căror economii au crescut nesemnificativ (nu e şi cazul României care încă stă în mlaştina recesiunii) au înainte o perioadă cu reduceri “dureroase” – în cuvintele lui David Cameron, şi “de lungă durată” – în cuvintele Angelei Merkel. În plus, euro-ul trece prin cea mai nefastă perioadă a istoriei sale de 11 ani.
În Europa, a câştigat Friedrich von Hayek.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M