"Ultima oară când l-am văzut, marţi, pe 2 noiembrie 2010, era trist şi îngândurat. Am stat cu el aproape toată ziua, i-am vegheat neliniştea şi i-am apărat somnul, i-am citit titlurile materialelor primite pentru revista noastră, Flacăra lui Adrian Păunescu, şi am făcut împreună sumarul următorului număr, am ascultat piesa “Plec imediat nicăieri”, pe care nu o mai auzise, până atunci, în acea variantă, i-am povestit cine m-a mai sunat, cine a întrebat de el. Se uita la mine curios şi speriat. Devenise copil, sub atenţia mea sporită, în sunetul aparatelor care îi supravegheau bătăile inimii", scrie Ana Maria.
A plecat apoi, liniştită. "Mi-am luat rămas-bun, ca de fiecare dată, l-am mângâiat pe frunte şi l-am strâns de mână, i-am strigat din pragul uşii că-l iubesc. Mi-a răspuns: “Şi eu. Enorm!”. Când am ajuns acasă m-a cuprins o stare de disperare mai mare decât în oricare altă noapte. L-am sunat, dar n-am vrut să-l obosesc. Am mai stat, m-am mai învârtit prin cameră şi, după câteva minute, l-am sunat din nou. Nu am mai putut vorbi cu el. I-am auzit vocea, de departe, ca-ntr-o gradaţie imorală a destinului. Din lacrimă în lacrimă, am adormit. De la neliniştea unui diagnostic rezervat la disperarea unei ştiri şocante, distanţa a fost foarte mică. Tata a avut dreptate până în ultima clipă. Şi-a prevăzut viitorul, şi-a scris de atâtea ori scenariul final. A trăit periculos, a creat halucinant şi a schimbat destine. Noi, toţi cei care i-am fost aproape, iubindu-l cu disperare, ne-am agăţat de orice pâlpâire a fiinţei lui obosite. Adrian Păunescu ne-a fost echilibru, ne-a fost ecou şi remuşcare, ne-a fost iluzie şi reper, ne-a fost conştiinţă şi sprijin, ne-a fost tată şi profesor", îşi încheie Ana Maria editorialul.
Citeşte tot editorialul în Jurnalul Naţional.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M