Pe lângă profiturile pe care firmele străine le obţin cu ajutorul filialelor din România, multinaţionalele scot bani de la aceste subsidiare şi prin alte metode, practicând preţuri de transfer care de cele mai multe ori sunt extrem de mari. Nu întâmplător, Fiscul are cel mai mult de furcă din cauza acestor preţuri, atunci când controlează activitatea multinaţionalelor.
Printre metodele cele mai intens folosite de către firmele străine pentru a-şi stoarce de bani filialele locale din România se numără şi următoarele, potrivit Adevarul.ro:
1. Redevenţa pentru brand. Companiile care se bucură de o anumită notorietate pe plan internaţional se consideră îndreptăţite să perceapă o taxă anuală filialelor locale (din România şi nu numai). Este ca un fel de plată în semn de mulţumire a „fiicei" din România pentru onoarea de a face parte din familia respectivului brand. Şi, pentru că astfel de „mulţumiri" nu pot fi măsurate după vreun standard, suma percepută ca redevenţă pentru brand poate fi oricât de mare.
2. Decontul consultanţei de management. „Fiica" din România mai are încă multe motive să mulţumească „mamei" din străinătate, în formă bănească. De exemplu pentru faptul că îi asigură o gestionare optimă a resurselor. Consultanţa de management este în general scumpă, dar de cele mai multe ori „mamele" percep preţuri mult mai mari decât pe piaţa de profil pentru acest serviciu, iar „fiicele" nu au ce face, trebuie să plătească.
3. Redevenţa pentru know-how. Transferul de tehnologie, de proceduri, de regulamente interne şi de alte valori specifice procesului de producţie este un alt motiv pentru care filialele locale plătesc redevenţe proprietarilor străini. Iar aceste „învăţături" nu costă deloc puţin.
4. Achiziţiile preferenţiale. Aproape tot ce-i este necesar „fiicei" pentru a funcţiona în România, de la materii prime şi materiale până – în unele cazuri – la rechizite şi consumabile trebuie cumpărat numai de la „mamă". Desigur, la preţuri mult mai mari decât pe piaţa liberă.
Mai multe aici.
