Astăzi este 29 februarie, o zi pe care o trăim odată la patru ani.Această zi suplimentară are o istorie aparte. Anul bisect este rezultatul unor calcule complicate care ţin seama de mişcarea de revoluţie a Pământului, de echinocţii şi de modul în care se stabileşte data Paştelui.

Cel care a avut ideea unei zile în plus a fost Iulius Cezar. Calendarul roman avea doar 355 de zile, astfel că, la un moment dat, lunile anului nu mai corespundeau cu aceleaşi anotimpuri. În anul 45 înainte de Hristos, denumit de istorici "anul confuziei", Iulius Cezar a adăugat în calendar încă 9 de zile. Odată la patru ani, se mai adăuga o zi pentru a sincroniza anul calendaristic cu durata dintre două echinocţii. Calendarul Iulian a rezistat până la reforma gregoriană din 1582.

În Evul Mediu, capii bisericii erau complet derutaţi în a mai stabili data Paştelui: echinocţiul din calendar se decalase faţă de cel real cu 10 zile. După calcule complicate, Papa Gregoriu a găsit soluţia. Fiindcă Pământul realizează mişcarea de rotaţie în jurul Soarelui în 365 şi aproape 6 ore, la fiecare 4 ani, lunii februarie i se mai adaugă o zi. Papa Gregoriu a păstrat regula anilor bisecţi, însă a hotărât că anii care se termină în 00 să nu fie bisecţi decât dacă rezultatul împărţirii lor la 400 este un număr întreg. Astfel, anul 2008 este bisect, dar 2100 nu va fi an bisect.

O lege străveche spune că în ziua de 29 februarie, femeilor le este permis să ceară în căsătorie bărbatul iubit. Legenda spune că în Irlanda, în secolul cinci, Sfânta Bridget l-a rugat pe Sfântul Patrick să permită femeilor, într-o singură zi din an, să-i ceară în căsătorie pe bărbaţi. Pentru a-i face pe plac, acesta a hotărât ca ziua respectivă să fie 29 februarie. Tradiţia s-a păstrat secole de-a rândul, iar în secolul al XIII-lea a fost chiar adoptată ca lege în Scoţia, iar bărbatul care refuza cererea în căsătorie era amendat.