Vom găsi în schimb o efervescenţă de literatură şi mitologie nordică, iar acestea vor colora universul Pământului-de-Mijloc şi îi vor conferi o formă foarte apropiată de vechile epopei, lucru recunoscut chiar de autor în scrisorile sale. Desigur, opera lui Tolkien nu se poate descifra doar printr-o explicaţie singulară, dar numeroase teme şi motive pe care le explorează scriitorul sunt cărămizile cu care acesta îşi construieşte propria epopee modernă, presărată cu brutalităţi, dar şi compasiune.
Tolkien medievistul cunoştea îndeaproape engleza veche, engleza medie, nordica veche, precum şi multe alte limbi (inclusiv gotica), menţionând de altfel că principala sa muză a fost lingvistica. A studiat amănunţit poemulBeowulf, Volsunga Saga şi multe alte poveşti nordice, cu care îşi încânta prietenii de la King Edward’s School. Pasiunea pentru lumea nordică nu se limitează însă doar la cursurile Universitaţii din Oxford. În 1925, împreună cu colegul E.V. Gordon, Tolkien întemeiază un Viking Club, unde studenţii veneau să socializeze şi să citească saga islandeze. Apoi va fonda încă un club, The Coalbiter, transformat ulterior în societatea literară The Inklings, care încuraja studiul epopeilor în limba originală. Şi era destul material de digerat, căci poezia scaldică fusese dintotdeauna o pasiune a nordicilor, iar după colonizarea islandezilor din secolul al X-lea se va îmbina cu noua tradiţie a povestirii în proză, ducând la compunerea a zeci de epopei, consemnate în scris două-trei secole mai târziu.
De la „mediaeval romance” la Saga Inelelor Puterii
Deşi pline cu mult material legendar, epopeile de familie – cea mai cunoscută categorie de saga – ne oferă un tablou viu şi colorat al istoriei şi societăţii scandinave, povestind despre faptele eroice ale membrilor marcanţi ai comunităţii islandeze, despre onoare şi răzbunare, poeţi sau iubiri. Cinci dintre acestea sunt cu adevărat maiestuoase şi au contribuit la conturarea unor faţete ale lumii din Stăpânul Inelelor: Eyrbyggja Saga, Saga lui Egil, Laxdale Saga, Saga lui Grettir şi Saga lui Njál. Dar şi alte tipuri de poveşti s-au încropit în ceaunul magic al lui Tolkien. Epopeile istorice, despre regii norvegieni (Heimskringla), sau aventurile nordicilor din Faeroe şi Orkney (Foerevinga Saga şi Orkevinga Saga) au furnizat obiceiuri, peisaje şi tactici de luptă. Aventurile cu troli şi dragoni, marile călătorii, vânătorile de comori nu sunt nici ele de neglijat, la fel ca şi Fornaldarsijgur (saga vremurilor vechi), care abundă în elemente mitice: Volsunga Saga (Cântecul Nibelungilor în variantă scandinavă), Hervarar Saga sau povestea regelui Hrolf.
Dacă în 1944, Tolkien foloseşte pentru Stăpânul Inelelor (publicat în 1954-55) descrierea de „mediaeval romance”, 12 ani mai târziu, când îi scrie editorului său, Sir Stanley Unwin, va vorbi despre Saga Inelelor Puterii. Încadrarea se poate explica prin mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi pretenţia de istoricitate, relatarea evenimentelor ca într-o cronică. Apoi, mai menţionăm impresia de realism a locurilor şi a faptelor, interesul mare pentru genealogii, pasiunea pentru descrierile de personaje, abundenţa acţiunii. Grija lui Tolkien pentru toate aceste amănunte, de geografie, cronologie sau personaje amintesc din plin de modul cum lucrau şi islandezii. Dincolo de complicatele sale hărţi, Tolkien ne atrage atenţia în scrisorile sale că universul pe care îl creează poate fi lesne situat în emisfera nordică, pretinzându-se nu o versiune mitică a acestuia, ci pur şi simplu o istorie foarte veche a sa.
Tolkien creează un cadru coerent şi verosimil
Interesul pentru genealogie poate că ar plictisi pe mulţi, dar în niciun caz pe nordici. Gradul de detaliu cu care Tolkien ne prezintă înrudirile hobbiţilor (şi nu numai) este în consonanţă cu multele pagini dedicate genealogiilor din Saga lui Njál, Saga lui Knil sau Saga regelui Heidrek. Tipul de caracterizare scurtă, dar care individualizează, cu păstrarea aurei eroice, prevalează în Stăpânul Inelelor, dacă ne gândim la Samwise, Legolas, Gimli, Boromir sau Eowyn. Aceeaşi concentrare pe un grup mai mare de eroi o găsim şi în Saga lui Njal,de exemplu, unde locul central îl ocupă Gunnar, Najl şi Kari, dar şi eroii secundari, Hallgerd, Bergthora sau Flosi, au un rol aproape la fel de important în naraţiune.
Festinul aventurii străluceşte cel mai tare în epopei. În Saga lui Njal călătoriile pe mare, luptele, crimele, răzbunarea, ambuscadele, incendiile zboară unele după celelalte, cel mai mare impact avându-l scenele cu multă violenţă: decapitarea lui Thrain, defensiva lui Gunnar în faţa Hlidarendei, mistuirea fiilor lui Njal. Şi în Saga regelui Heidrek secvenţele în succesiune rapidă de dueluri, răbufniri de berserk, expediţii, fratricid, exil, suicid şi vendetă solicită la maximum cititorul. Iar Stăpânul Inelelor abundă în lupte memorabile: bătălia cu Uruk-Hai pe Amon-Din, lupta dintre Gandalf şi Balrog, atacul olifanţilor, răzbunarea enţilor pe Saruman, revenirea lui Eomer la Helm’s Deep şi o sumedenie de alte exemple. Ca şi în epicul nordic, poveştile de dragoste ocupă un spaţiu foarte restrâns.
Referitor la calitatea istorică a creaţiei tolkiene, s-a vorbit mult despre diferenţa mare dintre produsul unei imaginaţii fertile şi evenimentele reale care au stat la baza multor epopei, ca, de pildă, nimicirea burgunzilor de către huni din anul 437 ca pretext pentru Cântecul Nibelungilor. Dar, referindu-ne strict la saga, aici şi luptele cu troli au valenţe istorice. Ideea de bază este că undeva, cândva, haosul se apropia şi el trebuia oprit. Tolkien creează un cadru coerent şi verosimil în interiorul logicii sale, folosindu-se de propriile anexe în alcătuirea istoriei, aşa cum şi autorii islandezi s-au folosit de Landnámábok pentru a scrie epopeile de familie. În acest sens, universul lui Tolkien se prezintă ca o adevărată istorie a umanităţii.
Continuarea pe historia.ro
