2007 poate fi caracterizat drept anul în care instituţiile fundamentale ale vieţii democratice - preşedintele, Guvernul şi Parlamentul au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a-şi asigura vocea cea mai puternică instituţional şi public.

Lupta s-a purtat sub auspiciile unei Constituţii care face aproape imposibilă soluţionarea unei crize care apare între instituţii, ca reflex al faptului că nu face posibil niciun control eficient al puterilor. O ilustrare a situaţiei a venit prin vocea vicelui PNL Teodor Meleşcanu, care, în campania pentru referendum al cărei insucces îl intuia, a afirmat că "Parlamentul este intangibil în lupta cu preşedintele, care nu are prea multe arme constituţionale la îndemână".

Deşi unul dintre principiile de bază ale democraţiei este acela că puterile trebuie să colaboreze şi să se controleze reciproc, stabilind o interdependenţă complexă, problema pe scena politică din România a fost pusă mai degrabă în termeni de supremaţie. Principiul potrivit căruia faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu înseamnă că acest for este superior celorlalte puteri constituite în stat pare a nu fi o lecţie însuşită încă de Parlamentul României, care dă semne că păstrează reflexele Constituţiei din 1965, în care puterea legislativă era definită drept putere supremă în stat, deşi sediul efectiv al acesteia era în mâinile unui singur om.

După o criză care a durat patru luni şi care s-a perpetuat şi după întoarcerea lui Băsescu la Cotroceni, Parlamentul a recurs la cea mai drastică sancţionare a unui preşedinte al României. În continuare personajul cel mai popular în sondaje, şeful statului şi-a împins însă foştii parteneri şi adversarii politici la coagularea în cadrul unei forţe politice care nu a avut niciodată programe sau doctrine similare, dar care a dorit mai mult decât orice scoaterea sa din joc.

Frontul confruntării dintre Palate a fost de data aceasta Parlamentul, "ostilităţile" desfăşurându-se prin intermediul procedurilor parlamentare, de cele mai multe ori întinse la limită pentru a satisface scopurile politice. Şeful statului a uzat cu frecvenţă fără precedent de măsura retrimiterii legilor la Parlament, după cum s-a folosit şi de posibilitatea de a nu semna numirile de miniştri pe care nu le agrea.

Curtea Constituţională a fost chemată, astfel, foarte des, să fie arbitrul luptei politice. Tot ca o premieră, poporul a fost chemat, pentru prima dată după 17 ani de democraţie, să se pronunţe pe un subiect de interes naţional - sistemul electoral. Şeful statului a utilizat mai des şi de alte mecanisme constituţionale pe care le avea la îndemână cum ar fi convocarea de consultări cu partidele politice sau adresarea de mesaje Parlamentului.

Bileţelul dezvăluit de Elena Udrea a aruncat viaţa politică în haos

Anul a debutat în forţă, norii de furtună strângându-se chiar din noaptea de 31 decembrie, cu cele două revelioane separate într-un moment istoric pentru România, deşi, cel puţin teoretic, PNL şi PD erau încă aliaţi. Imediat după, bileţelul dezvăluit de Elena Udrea a aruncat viaţa politică în haos. PSD, formaţiune care nu era vizată de faimosul scandal al bileţelului, a început să cocheteze cu ideea suspendării preşedintelui, în acelaşi timp fluturând şi ameninţarea care nu va fi însă realizată a moţiunii de cenzură la adresa Guvernului.

Deşi dezvălurile Elenei Udrea sunt considerate drept "catalizatorul crizei", este de remarcat că tonul fusese dat de Ion Iliescu, care a invocat încă de pe 9 ianuarie posibilitatea ca PSD să susţină un guvern monocolor PNL, în vreme ce intervenţia fostei şefe a Cancelariei a venit două zile mai târziu. Drept răspuns, Tăriceanu şi liberalii au început să vorbească despre căutarea de noi parteneri.

La începutul lunii februarie, preşedintele PSD, Mircea Geoană, invocase posibilitatea ca PSD să susţină un Guvern minoritar dacă acesta nu e al Alianţei DA şi dacă e restructurat, cerându-i din nou premierului să vină cu aceste propuneri în Parlament. După scandalul "bileţelul", lucrurile în PSD s-au coagulat cu repeziciune. Comitetul Executiv Naţional al PSD a decis, în 20 ianuarie 2007, calendarul acţiunilor de suspendare a preşedintelui şi de depunere a moţiunii de cenzură, paşii anunţaţi de preşedintele formaţiunii, Mircea Geoană, fiind: modificarea legii referendumului astfel încât acesta să fie validat de prezenţa a doar jumătate plus unu din cei care se prezintă la vot, demararea de negocieri cu toate partidele politice, strângerea de semnături necesare sesizării Curţii Constituţionale şi constituirea unor comisii care să lucreze la textul sesizării.

Premierul Călin Popescu Tăriceanu a făcut apel, în 7 februarie 2007, la partidele politice să amâne dezbaterea pe tema suspendării preşedintelui Băsescu, demers pe care l-a considerat fără perspective, pentru a putea fi organizate alegeri pentru Parlamentul European. Ulterior, premierul a decis, pe 12 martie 2007, amânarea alegerilor pentru PE, fără acordul PD, ceea ce a dus la adâncirea crizei politice.

Considerând suspendarea "o aberaţie politică şi juridică", democraţii au lansat ideea că este nevoie de dizolvarea Parlamentului dacă suspendarea de către Parlament a preşedintelui este invalidată prin referendum, pentru că acest lucru ar însemna că un vot de blam la adresa Legislativului.

Cererea de suspendare a PSD a fost înregistrată la Parlament pe 12 februarie 2007. Ea cuprindea patru mari capete de acuzare, primul fiind acela că şeful statului a încălcat în mod premeditat Constituţia încă din prima zi de mandat în scopul de a impune un regim dictatorial. Celelalte capete de acuzare se referă la faptul că preşedintele foloseşte în mod discreţionar, după propriile interese, "instituţiile de forţă ale statului", că protejează interesele unei mafii şi că urmăreşte paralizarea şi discreditarea instituţiilor statului.

Disputa pe votul uninominal

Parlamentarii au manifestat o iritare aproape cronică la ideea de a asculta mesajele şefului statului pe teritoriul lor, Legislativul. Astfel, mai multe partide -PSD, PRM şi PC au boicotat "vizitele" lui Băsescu. Deşi potrivit regulamentului şedinţelor comune ale Parlamentului, şeful statului are prioritate pe agenda Legislativului atunci când doreşte să prezinte un mesaj, mai marii Legislativului au considerat că solicitarea preşedintelui avea un ton imperativ şi jignitor, după cum au fost deranjaţi şi de faptul că şeful statului nu le-a comunicat tema pe care se va adresa.

Mesajul lui Băsescu a fost pe măsura celor mai rele aşteptări - şeful statului a anunţat că doreşte organizarea unui referendum privind introducerea votului uninominal la Senat şi Camera Deputaţilor şi a cerut aprobarea Parlamentului pentru această iniţiativă, singura, a susţinut acesta, care mai poate reforma clasa politică.

Aleşii au invocat faptul că referendumul de suspendare ar avea întâietate asupra celui pentru uninominal şi şi-au continuat opera de modificare a legii referendumului. Totodată, ei s-au prevalat de faptul că Legislativului - deşi avea un vot consultativ - nu îi era fixat prin lege un termen prin care să răspundă la solicitarea şefului statului.

Abia după înfrângerea de la referendum, Parlamentul s-a întrunit pentru a-i da un răspuns şefului statului. Mai exact, după 15 săptămâni şi după ce şeful statului a susţinut un alt mesaj în faţa senatorilor şi deputaţilor. Votul de la finele lui mai este al doilea dat de Parlament, după ce primul - din 1 martie - a fost contestat cu succes la CCR de către Avocatul Poporului. Astfel, timp de 15 săptămâni răspunsul s-a plimbat între Birourile Permanente, plen şi Comisiile juridice, cu o oprire şi la CCR şi cu o pauză în timpul suspendării. Între timp, parlamentarii din Comisia pentru Codul Electoral au anunţat de două ori că au ajuns la o soluţie comună astfel încât legea care să introducă votul uninominal să fie adoptată cât mai repede. Cu toate acestea, nimic concret în acest sens nu s-a întâmplat.

La sfârşitul lunii august, şeful statului a anunţat că va organiza referendum pentru votul uninominal în aceeaşi zi cu euroalegerile. Parlamentarii i-au reproşat această suprapunere, după cum au considerat şi demersul preşedintelui ca având caracterul unei ameninţări. "Vă spun ce nu se poate întâmpla - să fim păcăliţi, duşi cu vorba şi să nu se emită o lege", avertizase Băsescu. Astfel, dacă prima sesiune parlamentară a lui 2007 a stat sub semnul referendumului de suspendare, cea de-a doua a stat sub cel al referendemului pentru uninominal.

Băsescu nu a renunţat la convocarea referendumului, considerând că legea obţinută prin negocierea dintre Guvern şi Parlament tentativă de a-i înşela pe români. De altfel, şeful statului a şi atacat proiectul la CCR, care i-a dat dreptate, preşedintele considerând această decizie o confirmare a acuzaţiilor aduse parlamentarilor. Băsescu i-a cerut, în acest context, demisia preşedintelui Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, despre care a afirmat că minte atât de mult încât este nedemn de funcţia înaltă pe care o are.

CCR a decis că Băsescu poate face referendum oricând. În plus, magistraţii au mai spus şi că Parlamentul nu poate să se folosească de prilejul reexaminării unei legi pentru a face alte modificări, pe alte articole decât cele invocate de preşedinte în cererea de reexaminare. Decizia aceasta nu a fost privită cu ochi buni de aleşi, care au considerat că mai degrabă ar fi neconstituţional ca preşedintele să indice Parlamentului limitele modificării. Parlamentului nu i se poate indica de nicio instituţie cum şi până unde să modifice o anumită lege pentru că acesta este forumul legislativ suprem, era argumentul aleşilor.

În numele Constituţiei

Suspendarea, o premieră în politica postdecembristă, a fost prezentată de către iniţiatorii săi în termeni sanitari, drept o "carantină", menită să pună stavilă demonizării clasei politice şi instigării împotriva instituţiilor statului, care l-a caracteriza, în vizunea lor, pe şeful statului. Politicienii aveau datoria, în cuvintele lui Geoană, să dea un răspuns "corect politic şi constituţional la abuzurile acestuia", răspuns care nu a fost însă compus decât dintr-o multitudine de interpretări abuzive ale procedurilor şi legilor de către parlamentarilor, chiar dacă ele nu au putut altera voinţa populară.

O nouă dispută procedurală s-a pornit pe marginea demersului solicitat de PC de a înfiinţta o comisiei de anchetă a faptelor preşedintelui. Deşi democraţii şi o serie de jurişti au declarat că această Comisie ar fi o premieră constituţională, în condiţiile în care legitimitatea egală a celor două instituţii şi funcţionarea lor pe principii de separare explică de ce nici preşedintele nu poate dicta Parlamentului, nici Legislativul nu-l poate chestiona pe şeful statului, CCR a decis că înfiinţarea Comisiei de anchetare a şefului statului nu încalcă Legea fundamentală.

Decizia a venit după ce Comisia îşi încheiase activitatea şi după ce, timp de aproape o lună, membrii comisiei au audiat mai mulţi demnitari, dintre cei invitaţi prezentându-se la audieri miniştrii Varujan Vosganian (PNL), Sebastian Vlădescu (PNL) şi Radu Berceanu (PD), ex-miniştrii Teodor Atanasiu (PNL) şi Codruţ Şereş (PC), şefii serviciilor SIE şi SRI, Caludiu Săftoiu şi George Maior, precum şi fostul şef al SRI, Radu Timofte. Audierile s-au axat pe problemele legate de scandalul energiei, de rezoluţiile prin care şeful statului era acuzat că ar fi intervenit pe lângă miniştrii pentru favorizarea firmei ALRO sau pentru firma Art Construct sau pe tema interceptării telefonanelor, discuţiile ducând la demisia şefului SIE. Totodată, au continuat şicanele parlamentarilor la adresa miniştrilor democraţi care, cu excepţia lui Berceanu, au refuzat să se prezinte în faţa parlamentarilor, ei fiind ameninţatţi de aceştia cu sancţiuni.

Membrii comisiei de anchetă au inclus, printre faptele grave de încălcare a Constituţiei de care s-ar face vinovat şeful statului, respingerea nominalizărilor premierului pentru funcţia de ministru de externe, situaţie care a avut un precedent în cazul numirii în funcţie a ministrului delegat pentru relaţia cu Parlamentul.

Raportul final a mai precizat că Traian Băsescu a avut o atitudine de partizanat politic, motiv pentru care a abandonat rolul de mediator conferit de Constituţie, a deturnat voinţa electoratului prin desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru fără a ţine cont de rezultatul alegerilor, a intervenit brutal în activitatea Parlamentului. În plus, membrii comisiei au remarcat că şeful statului a contribuit la crearea unei atmosfere de instabilitate politică, a adus grave prejudicii instituţiilor statului, referindu-se la Parlament prin sintagma "şandrama intrată în moarte clinică" şi la Guvern că este aservit unor grupuri de interese.

Parlamentarii au apreciat că Traian Băsescu a încercat să-şi subordoneze serviciile secrete, şi au adus drept dovadă de încălcare a Constituţiei solicitarea venită din partea şefului statului către şefii SRI, SIE serviciileşi DGIPI de a-şi prezenta demisiile, în condiţiile în care numirea şi revocarea din funcţie a acestora sunt de competenţa Parlamentului sau a Guvernului.

Traian Băsescu şi-a "arogat" dreptul la iniţiativă legislativă, a acţionat constant pentru subordonarea Guvernului şi s-a substituit acestuia, a înfiinţat organisme ad-hoc, paralale cu instituţiile constituţionale existente, a participat abuziv la şedinţele de Guvern care nu aveau pe ordinea de zi probleme care ţin de competenţa preşedintelui, reprezintă o altă serie de acuze aduse şefului statului.

Raportul Comisiei de anchetă se referă şi la implicarea şefului în relaţia cu justiţia, considerându-se că Traian Băsescu a comandat public procurorilor ce dosare să ancheteze cu prioritate, sugerând inclusiv soluţii în cauză, a periclitat existenţa unei justiţii independente. În plus, Traian Băsescu, potrivit concluziilor raportului, s-a substituit judecătorilor în motivarea unor decrete de graţiere sau că a "timorat" Curtea Constituţională.

Şeful statului mai este acuzat că ar fi acceptat efectuarea unor interceptări ilegale, fapt probat prin afirmaţiile făcute într-o şedinţă de Guvern şi că nu a prezentat strategia naţională de apărare a ţării. Pe de altă parte, Traian Băsescu ar fi favorizat diverşi agenţi economici şi a încălcat prevederile constituţionale referitoare la libera iniţiativă şi protecţia concurenţei loiale. A avut unele iniţative personale în planul politicii externe fără consultarea Parlamentului, care au prejudiciat imaginea externă.

Toate aceste "capete de acuzare", după cum a avea să o dovedească decizia CCR, erau mai degrabă ecouri ale nemulţumirii parlamentarilor decât fapte de încălcare a Constituţiei ce i se puteau imputa şefului statului.

322, daţi-ne România înapoi

În discursurile sale din campanie, acesta a fost atent să sublinieze că nu vorbeşte împotriva Parlamentului ca instituţie, ci împotriva celor 322 care au votat suspendarea, urmând interese opuse celor ale ţării. Băsescu a cerut şi demisia celor 322, în discursul de la Constanţa, când a mai îndemnat poporul să îi arunce, prin vot, "peste balustrada Parlamentului". Ulterior, preşedintele suspendat a spus că nu este neapărată demisia celor 322, dar că aceştia vor trebui să ţină seama de votul popular.

Şeful statului a admis că reconfirmarea sa prin referendum ar constitui "o victorie împotriva sistemului politic". "Dacă nu era confruntarea iniţiată de Parlament, nu puteam fi într-o competiţie cu Parlamentul; acum vreau, nu vreau, trebuie să recunosc că nu sunt într-o competiţie cu un adversar politic, ci cu o instituţie. De aceea am evitat tot timpul să spun Parlament şi am spus 322 de parlamentari, pentru că nu-i confortabil pentru un şef de stat să vorbească despre o instituţie cum este Parlamentul, să vorbească împotriva ei. Tocmai de aceea n-am pronunţat cuvântul Parlament în această campanie", a precizat preşedintele suspendat.

Tot în contextul campaniei, cele două tabere au invocat şi modele politice pentru viitor opuse. Astfel, premierul Tăriceanu a afirmat, într-un interviu acordat postului Europa Liberă, că Traian Băsescu, pe care l-a definit ca pe un profitor al perioadei comuniste, nu are ştiinţa politică pentru a exercita rolul de preşedinte şi s-a pronunţat pentru un model de tip parlamentar - republică sau monarhie. Tabără adversă a mers pe ideea unei republici semiprezidenţiale, în care şeful statului ar fi căpărtat puterile care lipseau - de exemplu, de a desfiinţa Parlamentul.

Băsescu şi-a făcut mesaj în campanie în a subsuma clasa politică, aproape fabulisitic, categoriilor "maimuţoi" şi "oligarhi", scopul pe care îl anunţă fiind de a "mătura mizeria tranziţiei din toate instituţiile statului". Astfel, stindardul preşedintelui devine unul cu conotaţii aproape revoluţionare, anti-establishment, moştenit din timpul opoziţiei la guvernarea coruptă a PSD şi adus la un nou nivel după ce ţinta lui devin chiar partenerii cu care au fost câştigate alegerile din 2004. Voinţa electoratului trebuia "să declanşeze o nouă revoluţie, care să nu mai poată fi furată", în cuvintele lui Băsescu.

Guvernul minoritar

Tema majorităţii democratice a fost una de bătălie în mod egal cu Guvernul şi cu Parlamentul. Imediat după scoterea PD de la guvernare, Băsescu a acuzat netransparenţa susţinerii parlamentare a Executivului. Tema Guvernului ultraminoritar, ţinut în viaţă de înţelegeri obscure şi nedemocratice prin "cotloanele" Parlamentului. Preşedintele a demarat şi consultări - singura s armă constituţională - pentru degajarea unei noi majorităţi, dar eforturile sale au fost în van atâta timp cât PSD nu a renunţat la suţinerea Cabinetului liberal, nici măcar după o înţelegere cu pediştii. Tabără lui Iliescu, cel ce lansase la începutul anului ideea susţinerii Guvernului minoritar PNL, nu l-a părăsit pe Tăriceanu, iar poziţia sa i-a adus aplauze furtunoase din partea parlamentarilor liberali.

Priorităţile pe care Băsescu le anunţase în campanie vizau "asanarea clasei politice" - introducerea votului uninominal pentru alegerea deputaţilor şi adoptarea unei legi a lustraţiei precum şi modificarea Constituţiei, pentru a se tranşa între un regim prezidenţial sau parlamentar.

Fără o majoritate parlamentară capabilă să colaboreze pe vreun proiect, aceste atingerea acestor deziderate nu s-a dovedit posibilă, nici măcar prin intermediul aliatului de nădejde, poporul, dovadă eşecul referendumului pentru introducerea uninominalului. Şi în acest caz însă, preşedintele a subliniat că Parlamentul are datoria de a ţine seama de cele aproximativ patru milioane de voturi în favoarea uninominalului majoritar mixt, aducând în plus argumentele că cei patru milioane de români care au venit la urne reprezintă "nucleul dur" al românilor interesaţi de politică, cu atât mai mult cu cât reprezintă şi electoratul tuturor partidelor care au depăşit pragul electoral.

Astfel, la finalul lui 2007 disputa dintre Băsescu şi Legislativ s-a purtat şi pe românii absenţi de la urne, fiecare dintre cele două tabere reclamând un alt rol pentru cetăţenii care, în majoritatea lor, au absentat nemulţumiţi de scandalurile politice zilnice.

Sursa: NewsIn